În mentalul colectiv, femeia devenită mamă e omul care poate orice, care mută munții la nevoie, care rezistă. În România, ea primește șansa de a sta acasă doi ani cu cel mic, iar asta e o raritate printre țările europene și nu numai. Însă această perioadă e profund marcată de singurătate, în foarte multe cazuri. Cultural, suntem încă o țară în care multe femei duc maternitatea aproape integral pe umerii lor. Când o mamă începe să se prăbușească psihic după naștere, explicația problemelor se mută rapid în interiorul ei: hormonii, sensibilitatea, anxietatea. Mult mai rar vorbim despre ceea ce o înconjoară: lipsa somnului, izolarea, absența partenerului din munca reală de îngrijire și ideea încă foarte românească potrivit căreia copilul este, în fond, „treaba mamei”. Dar cercetările recente schimbă radical perspectiva: problema nu este doar în interiorul mamelor.
Ani întregi, depresia postpartum a fost explicată lumii într-un anumit fel: mama deprimată nu mai răspunde emoțional la fel copilului, legătura afectivă are de suferit, iar asta influențează dezvoltarea bebelușului. Explicația pare logică. O mamă deprimată zâmbește mai puțin, reacționează mai greu la nevoile copilului. Cercetările recente arată ceva mult mai incomod: problemele apar mai ales în locurile unde mamele cresc copiii fără suficient sprijin real. Acolo unde lipsesc odihna, ajutorul, siguranța financiară, accesul constant la îngrijire medicală și oameni care să preia măcar o parte din povară. Iar asta schimbă radical perspectiva asupra depresiei postpartum. Pentru că, de multe ori, mama devine diagnosticul, în timp ce lumea din jurul ei rămâne aproape invizibilă.
Harta depresiei postpartum
Într-o analiză publicată recent de The Artful Parent, autoarea observă că depresia postpartum produce efecte foarte diferite asupra copiilor în funcție de țara și condițiile sociale în care trăiește mama. Ea citează o cercetare (care cuprinde revizuirea a 122 de studii despre ce se întâmplă cu mamele și bebelușii când depresia postpartum rămâne netratată) a cărei concluzie este una incomodă: efectele nu apar la fel peste tot în lume. Sunt profund legate de locul în care trăiește mama. În țările foarte sărace sau în comunitățile unde mamele cresc copiii fără suficient sprijin, depresia postpartum începe să se vadă inclusiv în corpul bebelușilor. Copiii cresc mai greu, sunt mai mici, mai slabi și predispuși la malnutriție. Acolo, suferința mamei se combină cu lipsa hranei, a odihnei, a îngrijirii medicale și a ajutorului real din jurul ei.
O meta-analiză publicată în 2024, care a analizat studii din țări cu venituri mici și medii, a arătat că mamele cu depresie postpartum aveau un risc de aproape două ori mai mare de a avea copii cu întârzieri de creștere. O altă analiză, din 2020, a găsit un risc crescut cu 39% de malnutriție la copiii mamelor cu depresie postnatală. Dar lucrurile arată diferit în multe state europene bogate. În Belgia, Germania, Italia, Polonia, Spania sau Țările de Jos, aceeași depresie postpartum nu mai produce efecte importante asupra dezvoltării fizice a bebelușilor. Nu pentru că mamele ar suferi mai puțin. Ci pentru că în jurul copilului există mai multă protecție: acces la medic, hrană, concedii reale, monitorizare medicală și, de multe ori, mai mult sprijin din partea partenerului și a statului.
Tiparul devine și mai clar când privești imaginea de ansamblu: în țările cu venituri mici și medii, prevalența depresiei postpartum este de aproximativ 20%. În țările bogate, este în jur de 10%. Altfel spus, sănătatea mintală a unei mame nu ține doar de hormoni sau de psihicul ei, ci și de lumea în care mama deprimată este obligată să crească acel copil.
Iar asta schimbă radical felul în care privim depresia postpartum. Pentru că dacă ea ar fi doar un eveniment psihiatric transmis aproape exclusiv prin relația mamă-copil, această diferență uriașă între țări nu ar exista. Biologia unei mame deprimate din Belgia nu este fundamental diferită de cea a unei mame deprimate din Bangladesh.
- CITEȘTE ȘI: De ce nu toate mamele sunt făcute să stea acasă
Asta ridică o întrebare incomodă și pentru România
România are unul dintre cele mai lungi concedii pentru creșterea copilului din Europa. Indemnizația este de 85% din media veniturilor nete realizate înainte de naștere, în anumite limite stabilite de lege. Pe hârtie, România pare una dintre țările europene care protejează maternitatea. Și totuși, multe femei trăiesc maternitatea ca pe o formă de epuizare continuă. În foarte multe familii, copilul continuă să fie considerat responsabilitatea exclusivă a mamei. Tatăl „ajută”, dar rareori este privit social ca părinte egal în încărcătura mentală și fizică a creșterii unui copil. Mama este cea care ține minte orele de somn, mesele, vaccinurile, programările, febra, hainele rămase mici, diversificarea și rutina copilului. Tot ea este cea care își întrerupe cel mai des cariera, somnul, viața socială și autonomia corporală.
Iar felul în care vorbim despre suferința proaspetelor mame mută aproape toată responsabilitatea pe ele. Mama devine diagnosticul, în timp ce sistemul devine decorul. Dacă o femeie este deprimată după naștere, începem imediat să căutăm explicații psihologice sau biologice: vulnerabilitate emoțională, hormoni, anxietate, istoric psihiatric. Mult mai rar discutăm despre condițiile concrete în care trăiește. A dormit? Are ajutor? Poate ieși singură din casă? Are bani suficienți? Se trezește și partenerul noaptea? Există cineva care să preia copilul măcar o oră? A mai întrebat-o cineva după șase săptămâni postpartum dacă ea este bine?
Este mai simplu pentru societate să spună că problema se află în relația dintre mamă și copil decât să vorbească despre lumea din jurul lor. Despre lipsuri. Despre faptul că multe femei cresc copiii aproape singure. Despre lipsa somnului. Despre tați care „ajută”, dar nu împart cu adevărat responsabilitatea.
Avem suport legislativ. Dar încă foarte multă singurătate maternală
În concluzie, ceea ce rănește mama și, implicit, copilul, nu e doar depresia postpartum, ci lipsa unei rețele de protecție în jurul mamei. Iar aici, România stă într-un loc ciudat. Nu suntem nici în categoria statelor extrem de sărace, nici în cea a țărilor care au reușit să transforme îngrijirea copilului într-o responsabilitate socială și familială distribuită real. Avem suport legislativ, dar încă foarte multă singurătate maternală. Aici ar trebui mutată discuția despre depresia postpartum: nu doar în interiorul unei femei, ci și într-o lume care încă presupune că o mamă trebuie să poată duce aproape totul singură.
