Un copil de 15 ani a fost ucis, ars și îngropat de doi copii cu vârste apropiate. Evenimentul de la începutul anului – crima din Cenei, Timiș – a ridicat atunci, pe agenda publică, niște întrebări sensibile: Cum ajunge un copil să ucidă? De ce nu văd părinții și societatea semnalele de alarmă pentru a interveni la timp? Cine și unde a greșit? Apoi, s-a lăsat tăcerea. Dar ce se întâmplă mai departe? Ce fac minorii care comit fapte de maximă gravitate și ce face societatea ca astfel de fapte să nu se repete? România are două centre de detenție pentru minorii care comit fapte grave: unul la Craiova (care va fi desființat în acest an), altul la Tichilești, Brăila. L-am vizitat pe cel din urmă, pentru a sta de vorbă cu tinerii de acolo și cu specialiștii care se ocupă de ei ca să vedem, concret, în ce constă „reabilitarea”. Am aflat că, deși există, teoretic, un întreg sistem de intervenție – care presupune terapie, școlarizare, pregătirea pentru o meserie, consilierea familiilor -, acesta e marcat de lipsuri. La Tichilești, unde sunt peste 200 de copii și tineri cu probleme, există doar doi psihologi. Așa că, vrând-nevrând, ei ajung să facă „terapie” nu doar cu psihologul, ci și cu profesoara de matematică (pe care unii o numesc „mămica”), cu preotul de la capelă ori cu supraveghetorii. „Fixați centura de siguranță!”, urmează o poveste grea, dar necesară.
VIDEO
Cum ajunge un copil să ia o viață? Sau să comită alte fapte care distrug destine și-l duc în spatele gratiilor? Și ce putem face, ca părinți și ca societate, pentru ca astfel de lucruri să nu se întâmple? Am ales să documentăm această temă pentru că, dincolo de știri și reacții emoționale, există un adevăr incomod, greu de acceptat: majoritatea acestor adolescenți nu apar din senin în statistici, ci vin din contexte în care semnele au existat, dar nu au fost luate în considerare și aprofundate la timp. Credem că părinții, profesorii, specialiștii, societatea au nevoie să înțeleagă semnalele de alarmă, chiar dacă sunt incomode, pentru a putea recunoaște devreme riscurile și pentru a interveni înainte să se ajungă la tragedii. Am ales să vedem cu ochii noștri ce se întâmplă cu adolescenții care ajung după gratii. Cine și cum îi face să înțeleagă cât de mult au greșit și cum sunt pregătiți pentru întoarcerea în societate. Există pentru ei, în mod real, o a doua șansă?
Ziua petrecută la Tichilești a fost una grea. Majoritatea copiilor de acolo provin din familii greu încercate, din comunități la limita subzistenței. Printre ei sunt și tineri din familii obișnuite, fără probleme majore și drame care să le fi marcat copilăria. Unii dintre ei au deja copii, în ciuda vârstei fragede, alții încă se uită la desene animate. În cele mai multe cazuri, elementul lor comun sunt drogurile, care le-au luat mințile. Unora chiar până în punctul în care au ajuns să ucidă. Au ucis străini, prieteni, părinți. Pe care apoi îi văd în visurile lor, noaptea, mai ales la început de detenție, când sunt în sevraj.
După un drum de aproape trei ore din București, am ajuns la poarta Centrului de Detenție Tichilești, aflat la 20 de minute de Brăila. O clădire construită într-un câmp, în 1958, ce a funcționat inițial ca secție a Penitenciarului Brăila. În spatele zidurillor gri, mărginite de sârmă ghipată cum vezi în filme, se află băieți la vârsta adolescenței și tineri până în 30 de ani care își trăiesc viața între dormitoare, săli de clasă, ateliere de pictură, terenuri de sport, o livadă, o grădină și o capelă, păziți de gardieni.
Dincolo de zidurile gri străjuite de sârmă ghimpată
Prima impresie este una de rigiditate aproape militară. Câmp, beton, sârmă, garduri, control. Am fost întâmpinați de Mirabela Dima, director adjunct Reintegrare Socială, care ne-a însoțit pe toată perioada vizitei. Am predat telefoanele la intrare, așa cum face orice persoană care ajunge aici, de la ministru, la condamnat. Ni s-au scanat gențile și am ajuns în zona administrativă. După un alt control, am intrat în spațiul în care se află tinerii.
Se aud uși deschise și închise, mingi lovite pe teren, voci de băieți care își strigă unii altora porecle. Culoarele au picturi făcute de ei, iar în sălile de clasă pe care le vedem există mobilier modern și tablă interactivă. Sala de activități are ușile colorate, după o inițiativă a băieților, care i-au rugat pe angajați să-i lase să dea puțină culoare spațiului.
219 cazuri penale. 219 suflete pierdute
În documentele oficiale, cei care ajung la Centrul de Detenție Tichilești au statut de „internați”. La fel le spun și angajații și așa ne-au recomandat și nouă să-i numim. 100 dintre ei sunt minori, 21 sunt încadrați la categoria tineri (18-21 de ani) și 98 la majori (peste 21 de ani). Cel mai mic are 14 ani, iar cel mai mare, 30. 60 sunt aici pentru omor și omor calificat, 52 pentru tâlhărie și tâlhărie calificată, 40 pentru viol și viol săvârșit împotriva unui alt minor, 28 pentru furt și furt calificat. Restul sunt închiși pentru ultraj, conducere fără permis, proxenetism, pornografie infantilă, tulburarea liniștii publice, șantaj sau alte violențe.
Fiecare dintre ei are povestea proprie. Modul în care încearcă statul să îi reabiliteze, însă, este în mare parte standard. Întregul sistem se sprijină pe trei laturi mari: educațională, psihologică și socială. Școala îi ține ancorați într-un parcurs, psihologii încearcă să repare ceva din haosul emoțional, iar asistenții sociali au misiunea să țină deschisă legătura cu familia, atunci când ea există și vrea să rămână prezentă.
Când vorbești cu angajații centrului, înțelegi repede că această standardizare este necesară administrativ, dar insuficientă uman. Dosarele pot fi puse în categorii, oamenii nu. Unii vin din centre de plasament, alții din familii foarte sărace, din case unde părinții au fost plecați ani de zile în străinătate și copiii au crescut în grija bunicilor, iar alții vin, pur și simplu, din stradă.
Sunt, însă, și adolescenți care nu se potrivesc deloc profilului clasic al delincvenței juvenile. E vorba de copii din familii „normale”, care învățau în școli bune, chiar foarte bune, și care au ajuns aici din teribilism, dintr-o relație obsesivă, dintr-un acces de violență, din cauza drogurilor sau, pur și simplu, dintr-o succesiune de alegeri proaste făcute la o vârstă la care creierul încă nu știe să pună frână. Profesoara de matematică a penitenciarului, Anișoara Tacciu Radu, spune că aceștia sunt puțini, dar există, și că tocmai prezența lor spulberă iluzia comodă că astfel de locuri îi privesc doar pe „copiii altora”.
Eliberarea prin sport
Odată ajunși în zona în care sunt internați băieții, am fost salutați de câțiva dintre cei care jucau fotbal pe terenul amenajat în fața clădirii care le ține loc de casă și școală pe parcursul executării pedepsei. ”Terenurile de sport au fost cea mai bună idee! Mișcarea le face atât de bine”, ne-a spus Mirabela Dima.
Câteva minute mai târziu, e ușor să înțelegi de ce. Sportul nu este doar o activitate de timp liber, ci o supapă. Într-un spațiu în care atâtea energii se ciocnesc zilnic, corpul devine uneori singurul loc în care tensiunea mai poate fi evacuată fără scandal. Când joacă fotbal, când aleargă sau când fac educație fizică, băieții sunt pentru o vreme exact atât de simpli pe cât ar trebui să fie niște adolescenți. Sunt competitivi, gălăgioși, ironici, înverșunați pentru un gol sau pentru o fază prost arbitrată. Șeful serviciului de educație spune că activitățile sportive sunt unele dintre cele mai iubite de ei, la fel ca ieșirile în comunitate și proiectele care îi scot din rutina strictă a centrului.
Programul strict, ca modalitate de reintegrare
Viața de aici este, înainte de toate, o viață legată de un program. Pentru cineva venit din afară, rutina poate părea aproape banală. Pentru mulți dintre băieți, este pentru prima dată când zilele lor au o ordine clară. Dimineața începe cu apelul. Camerele se deschid și începe mișcarea aceea repetitivă pe care o învață repede toți cei de aici. Coboară din pat, își aranjează lucrurile, merg la masă, apoi la școală sau la activitatea la care au fost repartizați. Programul este strict și puțin negociabil. Mesele sunt la ore fixe, deplasările sunt controlate, ieșirile la activități sunt anunțate și însoțite. Tocmai această regularitate, care pentru un adolescent din libertate ar părea sufocantă, devine pentru unii dintre ei primul contact real cu ideea de structură.
Cei care lucrează aici spun că mulți dintre băieți n-au avut niciodată cu adevărat un program atunci când erau în libertate. Nu s-au trezit constant la aceeași oră, nu au mers la școală regulat, nu au avut teme. Nu se interesa nimeni despre ce se întâmplă în viața lor. În acest sens, centrul de detenție devine și un spațiu al învățării unor automatisme elementare. Învață să respecte programul, regulile, să termine ceva început. Nu sunt lucruri spectaculoase, dar cei care au grijă de ei spun că exact din aceste exerciții mici se reconstruiește, uneori, capacitatea de a funcționa într-o comunitate.
Tichilești, ultima gară
Parcursul unui copil de la viața obișnuită la centrul de detenție este unul lung. „Ei ajung aici când deja lucruriles sunt grave. Nu pentru că au furat o dată ceva. Mai întâi primesc pedeapsă cu suspendare, o amendă, control judiciar, arest la domiciliu. Dar în momentul în care calcă pe bec serios, insistă cu faptele și au dosare multe, ajung la noi”, ne-a explicat Mirela Dima.
Aproape toți specialiștii din centru spun același lucru în forme diferite: Tichileștiul nu este prima stație, ci ultima. Înaintea lui, sunt familii care n-au mai avut autoritate sau n-au avut niciodată. Sunt episoade de violență trecute cu vederea. Sunt școli care n-au reacționat la timp. Sunt substanțe încercate „de curiozitate”. Sunt anturaje lăsate să devină univers și nopți în care nimeni n-a întrebat unde e copilul și cu cine. Când un minor ajunge aici, de regulă sistemul a pierdut deja multe bătălii înaintea celei penale.
Șocul internării. De la copil, la familie
În momentul în care minorii ajung la Centrul de Detenție Tichilești, se produce un șoc atât pentru copil, cât și pentru familie. Uneori, sunt aduși fără ca părinții sau aparținătorii să știe, direct din arestul poliției sau din alte structuri ale Ministerului de Interne. Fiecare caz în parte este preluat de un asistent social, care anunță familia și are o discuție inițială cu copilul. Apoi, este preluat de un psiholog care vede dacă e stabil din punct de vedere emoțional. Apoi, un educator are sarcina de a se ocupa de situația lui școlară și de integrarea într-o clasă.
Mirabela Dima spune că unul dintre primele lucruri pe care le fac colegii ei este să refacă puntea ruptă dintre minor și familie. Părinții sunt informați despre programul de vizite, despre evoluția copilului, despre ce ar trebui să facă și, mai ales, despre ce ar trebui să evite. Pentru că o parte dintre părinți, spun angajații, vin și ei încărcați de panică, rușine, furie sau vinovăție și varsă toate acestea în convorbirile cu copilul, destabilizându-l și mai tare.
De la furie, la încercări de suicid
În perioada de început, atât copilul, cât și familia trec printr-o perioadă de dezorientare masivă. Unii părinți plâng la vizită la fel de tare cum plâng și minorii. Alții întreabă lucruri administrative de bază, de la unde pot aduce un pachet până la cum ajung exact la Tichilești, semn că geografia locului devine brusc parte din geografia dramei lor personale. Pentru specialiști, primele săptămâni înseamnă și muncă emoțională cu părinții, nu doar cu copilul.
Șocul încarcerării este mare pentru aproape toți cei care trec pragul penitenciarului. Cei mai mulți dintre ei sunt consumatori de droguri sau alte substanțe interzise, explică Mirabela Dima. Își petrec sevrajul în infirmierie, alături de medici și asistente. „În această perioadă îi supraveghem, pentru că stările sunt extrem de puternice. Au vărsături, halucinații de toate felurile. Cu ajutorul medicilor și psihologilor, cu tratament medicamentos, reușim să îi facem să treacă peste sevraj”. Când efectul drogurilor trece, adolescenții încep să realizeze ceea ce au făcut.
Carantina. Primele 21 de zile din realitatea detenției
Perioada aceasta de început este una de carantină și observare și durează 21 de zile. Nou veniții stau într-o secție specială, total separată de restul internaților. Este unul dintre cele mai grele momente, pentru că minorii realizează ce li se întâmplă cu adevărat. Au parte de consiliere psihologică pentru a depăși mai ușor situația. Apoi, în funcție de condamnarea primită, sunt duși pe secții: fie pe cea cu privare de libertate, fie pe cea cu regim deschis. Și aici sunt împărțiți în funcție de vârstă. Există dormitoare diferite pentru fiecare categorie de vârstă: pentru minori, pentru tineri și pentru majori.
În aceste 21 de zile li se explică regulile, drepturile, interdicțiile, căile de sesizare a abuzurilor și modul în care pot cere ajutor. În același timp, personalul îi observă continuu. Cum reacționează când li se spune „nu”, cum dorm, dacă izbucnesc repede, dacă mint, dacă manipulează, dacă se agață de un adult sau dacă, dimpotrivă, refuză orice contact. Fiecare specialist abordează din alt unghi, dar toți încearcă să răspundă aceleiași întrebări: de ce are nevoie acest minor ca să poată fi ținut pe linia de plutire înăuntru și pe o linie mai bună afară?
Gestionarea emoțiilor, o provocare pentru fiecare internat
Elena Voinea, șefa serviciului de asistență psihosocială, spune că cele mai dese probleme pe care tinerii de aici vor să le discute cu psihologii sunt dificultățile de gestionare a emoțiilor și menținerea legăturii cu familia. Există și situații de risc suicidar. Multe apar pe fondul neînțelegerilor dintre colegii de cameră și al incapacității de a gestiona emoții negative intense.
Problema este că centrul lucrează cu resurse limitate. Potrivit Elenei Voinea, există șase posturi vacante de psiholog și doar două ocupate. Cu ceva timp în urmă, era doar unul singur. În practică, asta înseamnă că intervenția psihologică e departe de nevoia reală a acestor tineri. O parte din rolul de reglaj emoțional este preluat informal de profesori, educatori, supraveghetori și asistenți sociali. Într-un astfel de loc, aproape orice adult ajunge, fără să vrea, să facă și puțină psihologie.
Regim închis. Regim deschis
Cei care au un regim cu privare de libertate nu au voie să iasă din camere decât atunci când merg la școală, la masă sau la activitățile din program. La cei cu regim deschis, lucrurile sunt ceva mai relaxate. Sunt repartizați în dormitoare în funcție de vârstă—minori, tineri și majori, iar secțiunile sunt despărțite de câte un grilaj. Totuși, aici au voie să iasă din cameră și să meargă în vizită la vecinii din secțiunea lor. Chiar dacă sunt supravegheați îndeaproape de un gardian, băieții par să se bucure de dramul de libertate pe care îl au.
Diferențele par mici la exterior, dar pentru cei care trăiesc aici sunt uriașe. În regimul deschis, ușile sunt de lemn, nu de fier, iar deplasarea pe culoar sau în zone prestabilite se poate face uneori neînsoțit. Evident, riscul de influență negativă există, iar personalul îl recunoaște fără ocolișuri. Aici, ca și afară, băieții se pot învăța unii pe alții lucruri rele.
Camerele nu sunt doar locuri de dormit, ci și spații de test. Acolo apar cel mai repede neînțelegerile, alianțele, izolarea, presiunea de grup. Nu toți dorm la fel, nu toți suportă la fel de bine prezența altuia la câțiva pași de patul lor, nu toți știu să împartă spațiul sau tăcerea. Uneori, conflictele pornesc din nimic, dintr-un cuvânt, un obiect luat, o privire interpretată greșit, o frustrare adusă după programul de vizită al familiei și revărsată în cameră. De aceea, pentru psihologi și educatori, camera devine adesea prima scenă pe care se vede adevărata stare a unui copil.
Prezența la școală nu este negociabilă
Indiferent de ceea ce au făcut în afara penitenciarului, cei aflați aici trebuie să meargă la școală. Unii dintre ei, deși sunt deja adolescenți, nu au urmat nicio oră de curs în libertate. Nu știu nici să scrie. Așa că sunt înscriși în clasa pregătitoare și urmează cursurile specifice acestui an de școlarizare.
Anișoara Tacciu Radu este profesoară de matematică în penitenciar din septembrie 2008. A venit aici cu dorința de a-i face pe acești băieți să învețe artimetică și geometrie, însă și-a dat seama că ei au nevoie de mai mult de atât. „Marea majoritate nu se mai pot forma ca nivel de educație, pentru că au abandonat mulți ani, au un mare minus și nu cred că ar mai putea să mai ajungă vreodată la nivelul clasei la care sunt ei de fapt. Pe ei încercăm să-i formăm non-formal. Prin activitățile extrașcolare li se dă a doua șansă, îi ajutăm să capete o încredere pe care mulți dintre ei nu au în momentul în care ajung aici, și prin asta, ajutăm poate să-i vadă și societatea altfel. Pentru că nu știu dacă noi, ca societate, suntem pregătiți să-i primim între noi după ce pleacă de aici”, spune profesoara.
Anișoara Radu își amintește că primele ei zile în peniteciar au fost groaznice. Nu poveștile băieților o speriau atunci, ci locul în sine. În fiecare seară se întreba dacă va mai veni a doua zi. În timp, a înțeles că aici rolul unui profesor nu mai poate rămâne strict în granița materiei. Într-o școală obișnuită, matematica este disciplină și atât. Aici, spune ea, ajungi inevitabil să asculți povești, temeri, planuri de viitor și să faci, fără să-ți propui, și muncă de sprijin emoțional. „Am doi elevi care îmi spun «mămica»”.
- CITEȘTE ȘI: Automutilarea la copii și adolescenți: semnalul de alarmă pe care mulți părinți nu știu să-l citească
Olimpicul din penitenciar
Uneori, între atâtea goluri de alfabetizare și atâta abandon, apar și surprize. Profesoara de matematică ne povestește despre un elev arestat pe când era în clasa a X-a la un colegiu foarte bun din Drobeta-Turnu Severin, care și-a dorit să-și păstreze nivelul ridicat de pregătire și în centrul de detenție. Profesoara a lucrat suplimentar cu el, i-a adus materiale și teste, iar băiatul a susținut faza locală a olimpiadei la matematică online, și a luat 100 de puncte din 100. Mai povestește și despre un fost deținut care a luat 10 la Bac iar după eliberare a intrat la Drept în București.
Activitățile care le dau mai multe șanse după liberare
O mare parte din programul celor internați este reprezentat de cursurile de formare profesională și de activitățile extrașcolare. În primele zile în centru, tinerii sunt întrebați dacă au anumite aptitudini, interese sau dacă au urmat diverse cursuri. Apoi, sunt îndrumați către diverse activități, explică George Valentin Popovici, Șeful Serviciului Educație din cadrul Centrului de Detenție Tichilești.
Pentru unii dintre ei, activitățile extrașcolare sunt partea cea mai bună a unei zile. Pe lângă ședințele de terapie individuală sau de grup, mai pot participa la ateliere de artă, de teatru, pot produce diverse obiecte la imprimantele 3D sau pot să învețe una dintre cele trei meserii disponibile: frizer, îngrijitor spații verzi sau tehnician IT. De asemenea, au o seră în care pot învăța să planteze, să pregătească terenul pentru semănat, să culeagă.
În atelierul 3D, băieții construiesc mici cadouri pentru familii. Din afară, poate părea o activitate banală. Din interior, este una dintre puținele situații în care un adolescent aflat în detenție poate să treacă, măcar simbolic, din poziția de beneficiar al grijii altora în cea de om care oferă ceva. Pentru unii, satisfacția aceasta este complet nouă. Îi mută pentru o clipă din postura celui care doar a stricat, a luat, a distrus, în postura cuiva care produce, chiar și la scară mică, ceva bun.
George Valentin Popovici spune că în jurul acestor activități aparent mărunte se întâmplă adesea lucruri importante. Un băiat care nu poate sta atent la o lecție întreagă se poate concentra o oră să finiseze un obiect. Altul, care în relațiile cu ceilalți este impulsiv și tăios, devine răbdător când lucrează la un desen sau la o machetă. Uneori, talentul apare târziu, alteori încrederea apare înaintea talentului. Dar amândouă contează, pentru că într-un mediu în care identitatea lor este redusă public la faptă și condamnare, orice dovadă că pot face ceva bun le crește stima de sine.
Recompense pentru comportament pozitiv
Sistemul de recompense este și el parte din pedagogia locului. Minorii și tinerii nu câștigă „zile” de liberatate, ca adulții, dar strâng credite prin participarea la programe educative, psihologice și sociale. Toate aceste activități îi aduc pe cei internați mai aproape de lumea de afară, pentru că ele cântăresc atunci când se analizează dosarul de eliberare condiționată. Au dreptul la mai multe minute la telefon cu familia, la mai multe vizite sau o cantitate mai mare de alimente la pachet, permisii. Pentru mulți dintre ei, dorul de familie sau de cei apropiați este cea mai mare durere. Programul de vizite este unul destul de generos, însă nu toți au șansa de a avea familiile la distanțe mici față de Brăila. Aici sunt aduși minori care au săvârșit fapte grave din toată țară, iar un drum de la Satu Mare, de exemplu, nu este la îndemâna oricui.
Telefonul devine astfel o formă de supraviețuire afectivă. În camere există aparate telefonice, iar fiecare minor folosește o cartelă cu cod de bare pentru a suna. Au dreptul la 60 de minute pe zi la telefon.
Zilele de vizită. Pentru unii sunt ca o pedeapsă în plus. „Nu am pe nimeni afară. Nici măcar un dușman să mă bată”
Dacă pentru unii zilele de vizită sunt motiv de bucurie, pentru alții sunt o reamintire a faptului că nu au pe nimeni pe lume. Preotul de aici îi numește ”copiii pușcăriei”. Sunt cei pe care nu îi caută nimeni niciodată, nici la telefon, nici la sala de vizite. „Părinte, nu am pe nimeni afară, nici măcar un dușman să mă bată”, i-a spus unul dintre internați la o confesiune. Pentru alții, centrul este ca o salvare. Unul dintre părinții sunați pentru a fi anunțat că fiul lui a ajuns la Tichilești i-a spus Mirabelei Dima să îi transmită copilui „să stea cuminte acolo” că acasă nu are nici mâncare, nici pat. De multe ori, cei care vin din centre de plasament preferă să stea până la ispășirea integrală a pedepsei, preferând detenția în locul centrului, spune Dima.
În sala de vizite, realitatea centrului se vede poate mai bine decât oriunde altundeva. Acolo nu mai contează regimul, secția, performanța la școală sau câte credite ai acumulat. Contează cine vine și cine nu vine. La unele mese se adună mame, tați, frați, iubite, copii mici care nu înțeleg exact unde au fost aduși. La alte mese nu se așază nimeni.
Pentru cei care sunt căutați, ziua de vizită este o gură de aer și uneori singurul lucru pentru care se străduiesc să nu intre în conflicte săptămâni întregi. Pentru cei pe care nu îi caută nimeni, aceeași zi devine o probă de rezistență emoțională. Văd familiile altora, aud fragmente de conversații, observă sacoșele cu pachete și își dau încă o dată seama că, în afara gratiilor, nu îi așteaptă nimeni.
Interacțiunile cu familia
Angajații centrului spun că o parte importantă a muncii lor se consumă chiar în jurul vizitelor. Asistenții sociali merg adesea să stea de vorbă cu familiile, le explică regulile, evoluția copilului, ce anume îl ajută și ce îl destabilizează. Uneori, trebuie să le spună și lucruri dureroase: să nu încarce adolescentul cu toate problemele de acasă, cu toate certurile și neputințele lor. Pentru un minor aflat la sute de kilometri distanță, care nu poate face nimic concret, astfel de informații pot deveni combustibil pentru furie, disperare sau auto-vătămare.
Aceasta este una dintre cele mai incomode realități ale locului și una pe care aproape nimeni din afară nu vrea să o audă. Mulți dintre băieții de aici vin din centre de plasament sau din comunități vulnerabile, potrivit Mirabelei Dima. În Centrul de Detenție, oricât ar părea de contraintuitiv, unii dintre ei, au parte, pentru prima dată în viața lor de o viața cu reguli și structură. Aici au masă regulată, haine, obiecte de igienă, un pat, școală, persoane care îi întreabă ce simt sau ce planuri au. Mai mult, cei care vin din sărăcie și ar putea fi eliberați în perioada iernii, când e frig, preferă „să facă o povară” (n.r. fapte care atrag sancțiuni disciplinare) doar ca să rămână în penitenciar.
Capela, locul de descărcat sufletul
Cele mai apreciate programe sunt totuși cele care le permit să iasă din centru, iar cel mai des acestea sunt făcute împreună cu preotul Cristian Ciprian Adelin Bocioagă. Periodic, merge împreună cu câte un grup de băieți la bisericile din județul Brăila, în școli, în azile de bătrâni sau la diverse activități organizate de ONG-uri. Preotul spune că acesta unul dintre cele mai bune moduri prin care acești copii capătă încredere că vor fi primiți în comunitate fără ură.
„Persoanele internate care beneficiază de această activitate sunt cele care au un comportament bun, care sunt aproape de liberare sau care au confirmat că poate din greșeală au ajuns aici. Scopul vizitei în comunitate este să avem o dată legătura aceasta cu cei din comunitate, cu preoții și biserica, și totodată să le dăm ca o degustare, așa, a libertății să vadă ce au pierdut, dar și să se bucure din nou de ceea ce urmează să facă după liberare”, explică preotul.
Preotul spune că cele mai grele discuții cu ei nu sunt cele despre pedeapsa legală, ci cele despre remușcarea de după. Despre visele în care apare victima, despre întrebarea dacă Dumnezeu mai poate ierta, despre sentimentul că nu mai există întoarcere. El spune că nu încearcă să le ofere o iertare facilă, ci o cale de asumare. Să recunoști răul, să nu te minți în privința lui, să înveți să trăiești mai departe fără să-l trivializezi și fără să-l repeți.
Pentru preot, reintegrarea nu se joacă doar în acte și programe, ci și în conștiința tinerilor. El spune că băieții care ajung la el nu vin cu „păcate obișnuite”, ci cu crime, violuri și alte fapte grele. Spovedania capătă aici o altă greutate. „Conștiința începe să lucreze”, spune el, și uneori tocmai cei care par mai tari, mai „bine văzuți” de ceilalți, cei sprijiniți de familie și aparent mai puternici, sunt cei care suferă cel mai mult și cer pocăința cel mai sincer. Există băieți care îi spun că nu mai pot dormi pentru că victima apare în vise, că „le dă târcoale”, că îi omoară în vis. Pentru preot, astfel de mărturisiri sunt semnul că pedeapsa legală a început să fie dublată de o confruntare interioară reală.
Șansele de reintegrare
Mirabela Dima spune că, la momentul punerii în libertate, șansele lor sunt „50-50” și că diferența o face, în mare măsură, familia. Centrul poate să țină un copil în școală, poate să-i ofere terapie, poate să-l ducă la activități, poate să-l ajute să obțină o calificare. Dar nu îi poate crea un mediu sănătos de întoarcere. De aceea, toți cei care se ocupă de minorii din Centrul de Detenție Tichilești vorbesc despre importanța relației cu părinții sau cu aparținătorii legali. Ei sunt cei care trebuie să ducă mai departe ceea ce profesorii și psihologii din centru au început pentru a le da cu adevărat o șansă de reabilitare.
Psihologii spun că relația cu copilul nu poate fi construită de la zero la 17 ani, când lucrurile au explodat deja. Trebuie făcută cu ani înainte. Semne există aproape întotdeauna: impulsivitate, tensiune constantă, schimbări bruște, absențe, minciuni, consum, furie, retragere, anturaje pe care nimeni nu le cunoaște cu adevărat. Problema este că aceste semne cer timp, atenție și disponibilitate emoțională din partea adulților, exact resursele care lipsesc cel mai des din poveștile acestor minori.
Ovidiu și Dan. Două povești cu același final
În timpul vizitei la Centrul de Detenție Tichilești, am stat de vorbă cu doi dintre băieții internați. Ambii sunt acum majori, însă au ajuns în detenție la 16-17 ani.
Povestea lui Ovidiu Buha, închis pentru tentativă de omor asupra tatălui
Ovidiu Buha, care are acum 19 ani, se află de aproape 3 ani în închisoare, condamnat pentru tentativă de omor asupra tatălui său adoptiv, pe fondul consumului de droguri. Tânărul povestește că, atunci când a fost arestat era nedormit, în șoc și atât de rupt de realitate încât n-a înțeles imediat ce se întâmplă. Abia a doua zi a început să conștientizeze unde este și pentru ce.
A început să consume droguri când era elev de liceu. Uitându-se în urmă, spune că a avut multă libertate și n-a știut ce să facă cu ea. În câteva fraze rostite de el se adună, de fapt, multe dintre poveștile de aici: acces ușor la substanțe, lipsă de control, impulsivitate și incapacitatea de a anticipa consecințele. Ovidiu a intrat într-un anturaj în care se consumau substanțe interzise și a încercat și el. Întâi „iarbă”, apoi „prafuri”. Din consumator a ajuns dependent. Când părinții și-au dat seama, a fost prea târziu, iar până la drama prin care trece acum toată familia nu a mai fost decât un pas.
Ovidiu spune că a fost adoptat de mic, iar faptul că la școală a fost victima bullyingului l-a făcut să simtă rușine și un puternic de abandon. Nu s-a putut atașa de părinții adoptivi așa cum ar fi vrut sau cum ar fi putut, chiar dacă ei i-au oferit tot ce avea nevoie material. În perioada detenției, însă, relația cu ei s-a schimbat. Tatăl, deși victima tentativei de omor, a continuat să îl caute. Mama a avut nevoie de mai mult timp ca să depășească starea de teamă și de șoc. Astăzi, Ovidiu spune că în sfârșit înțelege că părinții sunt cei care te cresc, nu cei care îți dau viață. Speranța lui este ca, la ieșirea din detenție, să studieze Medicina veterinară, și să devină veterinar, la fel ca tatăl lui.
Povestea lui Dan Alexandru, închis pentru trei crime
Dan Alexandru, din Călărași, avea 17 ani când a ajuns la Centrul de Detenție Tichilești, după ce a comis trei crime, sub influența drogurilor și a alcoolului. E închis de 7 ani și jumătate, iar acasă îl așteaptă iubita lui, care la momentul comiterii faptelor era însărcinată în trei luni, și fiul lor. Dan ne-a spus că în primele ore după arestare, când a înțeles că a luat viața a trei persoane și a distrus-o pe a lui, a vrut să se spânzure.
În libertate, avea în anturaj cunoscuți care știau, din propriile experiențe, ce înseamnă viața în penitenciar. Realitatea s-a dovedit mai dură decât poveștile lor. „Am început să am diverse conflicte verbale și fizice cu colegii, doar pentru a mă impune și nu a nu se ajunge la diferite chestii. Am văzut că nu e exact cum mi au povestit cei din libertate. Am văzut că e mult mai grav”. Și în închisoare, la fel ca în libertate, a ales să intimideze înainte să fie intimidat. În primii ani petrecuți acolo, îi plăcea să fie perceput ca „o persoană rea”, arogantă și agresivă.
Acum, spune el, s-a schimbat. Și asta mai ales după ce a fost trimis temporar la un penitenciar mare, unde a realizat cât de ușor putea pierde și puținele șanse pe care le mai avea. Spune că acolo l-a cunoscut pe Dumnezeu și că acest lucru, împreună cu gândul că are de crescut un copil care nu trebuie să-i calce pe urme, l-au ajutat să vadă altfel viața. Marele regret, spune el, e faptul că nu își vede copilul crescând și că a ratat etape importante din viața lui. Când iese din detenție vrea să profeseze ca frizer și să își deschidă o afacere care să îl ajute să își întrețină familia. În penitenciar a obținut două calificări (frizer și îngrijitor spații verzi) și a urmat un curs de inițiere în IT.
Zile bune, zile grele
Pentru cei din afară, o „zi bună” într-un centru de detenție sună aproape imposibil. Pentru cei dinăuntru, definiția ei este simplă și foarte concretă. Dan spune că o zi bună este una în care are ceva bun de mâncare, are un suc, poate fuma, iese la activitate și se bucură de puțin mai multă libertate prin curte. O zi rea este una în care stă închis toată ziua în cameră, nu are nimic care să-i rupă monotonia și mintea îi fuge necontrolat spre ce a lăsat afară sau spre ce l-a adus aici.
Și Ovidiu vorbește, în felul lui, despre aceeași nevoie de reglaj interior. Pentru el, o zi bună înseamnă să poată ieși la activități, să își vadă de planul lui, să stea departe de conflicte și să nu fie nevoit să își consume energia în relații pe care nu le poate controla. Nu își face ușor prieteni și spune că loialitatea este rară în mediul de aici. Tocmai de aceea, pentru unii dintre băieți, ziua bună nu este neapărat una plină de evenimente, ci una în care reușesc să traverseze orele fără scandal, fără presiune și fără gândul că trebuie să se apere de cineva.
La finalul unei zile, centrul se retrage într-o altă formă de tăcere. Camerele se închid, luminile se sting treptat, iar zgomotele se subțiază. Dar tocmai atunci, spun cei care lucrează aici, încep pentru unii dintre băieți cele mai grele ore. Când nu mai au școală, activitate, sport, atelier, convorbire sau vizită, rămân singuri cu gândurile lor. Pentru cei încă nepregătiți să se uite înapoi, noaptea este un teren minat. Pentru cei care au început deja să se confrunte cu ceea ce au făcut, noaptea poate fi spațiul în care vin visele, rușinea, dorul, vinovăția.
Ce se mai poate face pentru acești copii
La Tichilești, toate aceste povești ajung să stea una lângă alta: băiatul care încă se uită la desene animate, cel care și-a ratat copilăria în centre de plasament, cel care visează să devină frizer, cel care vrea să facă medicină veterinară, cel care a luat 100 de puncte la olimpiada de matematică și cel care abia învață să scrie. Între ei există gratii, reguli, diferențe de regim, ierarhii și conflicte. Dar există și un fir comun. Toți sunt într-un punct al vieții în care trebuie să plătească pentru greșeli grave. În același timp, învață să devină niște adulți pe care societatea să-i accepte, de care să nu le fie teamă și pe care să se poată baza. Nu toți reușesc să se reintegreze. Unii vor recidiva, iar statisticile arată că 20% dintre cei care părăsesc Tichileștiul la încheierea pedepsei se întorc în detenție mai târziu.
Ușa grea se închide în urma noastră cu același zgomot sec pe care l-am auzit la intrare. Doar că acum, la plecare, nu mai e curiozitate, ci greutate. Înăuntru rămân 219 băieți cu povești care nu pot fi rezumate într-un dosar penal. E ușor, din afară, să spui că locul lor e acolo și atât. Mai greu este să te întrebi ce urmează după ce se deschid porțile pentru ei. Pentru că, mai devreme sau mai târziu, vor ieși. Și atunci nu va mai fi doar problema lor, ci și a noastră — a comunităților în care se întorc, a familiilor care îi primesc sau nu, a unui sistem care încearcă să repare cu prea puține resurse ceea ce s-a rupt cu ani înainte.
