Mihai Craiu este unul dintre cei mai iubiți medici pediatri din România, iar Spitalul Virtual pentru Copii, pagina de Facebook pe care o gestionează, e locul unde mulți părinți găsesc răspunsuri la întrebări sensibile legate de sănătatea copiilor. Medicul nu se ferește să demonteze mituri legate de sănătatea celor mici și să scrie despre practici greșite care se regăsesc în cabinetele de pediatrie ori spitalele din România. Discret cu viața privată, dr. Craiu vorbește, într-o carte ce va fi lansată în curând de ZYX Books, despre copilăria lui alături de cei doi frați gemeni, de părinții lui și de bunica, despre care spune că era „centrul universului copilăriei”. Vă prezentăm, în exclusivitate, câteva pasaje din cartea „Cum e să fii tată?”, care reunește experiențe și poveștile mai multori tați din România.
Dr. Craiu își începe confesiunea vorbind despre un model de părinte specific vremurilor noastre: „părintele‑elicopter”, care se învârte deasupra problemelor ce apar în viața unui copil mic, fără a‑l lăsa pe acesta să rezolve singur aproape nimic. „Acest tip de părinte are impresia că face mai ușoară viața copilului său, îndepărtând orice tip de obstacol real sau imaginar, fizic sau relațional. Și asta este foarte diferit de experiența generației mele, care a trăit copilăria în plină Epocă de Aur, în perioada comunistă”, scrie dr Craiu. El nu a avut astfel de părinți, modelul lui a fost, mai degrabă, al „părintelui‑far”, care luminează drumul copilului de la distanță.
Redăm mai jos, cu acordul editurii ZYX Booxs, câteva pasaje din capitolul scris de dr. Mihai Craiu în cartea „Cum e să fii tată”:
În prima copilărie, am fost un copil bolnăvicios și am fost mutat cu „arme și bagaje” la bunicii materni, după ce au apărut frații mei. Bunica mea, „Mamina”, cum o alintam noi, nepoții, a fost centrul universului meu de copil mic, stând la povești și făcând cele mai spectaculoase invenții gastronomice, ca să primesc ceva la masă, căci eram extrem de greu de convins să mănânc, indiferent de felul de mâncare oferit. Îmi aduc aminte în special iernile geroase, când stăteam bolnav, înfofolit în vârful patului, între perne și pături, uitându‑mă pe fereastra de lângă sobă. Am în memoria afectivă mirosul amețitor de gutui de pe pervazul ferestrei înghețate sau cel al laptelui proaspăt fiert cu puțină vanilie și cicoare, pe care Mamina mi‑l aducea, alături de o macaroană, pe post de pai. Trebuia să îl beau cât era cald, până nu se înmuia paiul improvizat.
Apoi, a fost o scurtă perioadă în care am mers la grădinița de pe strada noastră, toți trei. Tata îmi spunea: „Să ai grija de cei mici”. Mergeam cele câteva minute, de mână, eu la mijloc, plin de importanța însărcinării primite. Cred că am realizat greutatea reală a acestei sarcini mult mai târziu. Foarte probabil e că m‑a apăsat, undeva în subconștient, toată viața, spaima de a nu eșua în responsabilitatea asumată.
Probabil că spaima asta profundă de a nu fi ulterior un motiv de dezamăgire pentru tata a contribuit la rezultatele mele școlare. Făceam tot ce mi se părea omenește posibil să fiu un elev „perfect”. În școală primară, nu am avut nicio notă de 9. Doar 10 pe linie. Chiar dacă notele se dădeau altfel atunci… Și nici nu am cerut să fiu dus la școală. Doar în prima zi m‑a dus mama, apoi am avut cheile în geantă. Am mers singur mereu.
Toata perioada mea de școlar a fost pe același traseu. După ce am schimbat ciclul, în clasa a V‑a am avut un „rateu”. Nu am mai luat premiul întâi „cu coroniță”. Țin minte că ai mei au fost oarecum îngrijorați de faptul că nu am vorbit aproape deloc în acea vacanță de vară, ci am stat și am citit cu anticipație toate manualele clasei a VI‑a. Și un rând întreg de romane din biblioteca buclucașă. Apoi am reintrat în același ritm. Examenele de admitere la liceu, la treapta a II‑a (se dădea atunci examen la trecerea din clasa a X‑a în clasa a XI‑a), la facultate, le‑am promovat pe toate, din prima încercare, cu un ajutor minim. Cele câteva ședințe de pregătire au avut darul să îi liniștească pe ai mei, căci realmente eram bine pregătit pentru examene. Țin minte că mama zicea: „Hai, Mihai, lasă romanele/muzica și treci la învățat.” Când am ajuns în clasa a XII‑a, mama a ieșit la pensie. Și mă mai asculta, din când în când, la chimie sau biologie. De examenul la fizică (când am dat eu examen la Facultatea de Medicină, se susținea examen trei zile consecutiv, cu probe la fizică, chimie și biologie) nu i‑a fost frică, căci aveam la clasă, în Liceul „Mihai Viteazul”, unul dintre cei mai reputați profesori de fizică ai vremii, pe doamna Vieroșanu – o somitate care scrisese culegerea de probleme de fizică ce stătea la baza tuturor programelor de meditații din acea vreme. Și aveam note foarte bune la fizică, deci părea totul sub control.
De altfel, nu prea țin minte să fi vorbit cu tata despre școală, în afara momentului când i‑am bulversat cu decizia mea de a susține examen la Facultatea de Pediatrie. Părea o alegere mai puțin meritorie decât Medicina Generală. Deși a fost surprins (și puțin dezamăgit?!), nu a încercat să îmi schimbe decizia. Am dat examen și am intrat primul. Toată facultatea a fost pe același calapod. Am terminat cu o singură notă de 9 (la Medicină Internă, la reputatul profesor Nicolae Ursea, faimos prin severitate și prin faptul că lăsa repetenți). Toate celelalte note au fost 10 și astfel am absolvit, ca Șef de Promoție pe țară, în anul de grație 1989.
Tatăl nostru, Tatițe, cum îi spuneam acasă, a fost un om foarte special, un părinte bun, care a trăit o viață foarte lungă și împlinită. A fost, în antiteză cu „părintele‑elicopter” din ziua de astăzi, un „părinte‑far”. La fel ca un far, care constituia un reper pentru navigatori, tata se afla mereu acolo unde mă așteptam să fie, pe vreme bună sau rea, în situații fericite sau tensionate.
În primul rând, era un om blând și cumpătat – nu l‑am auzit niciodată țipând repetat sau escaladând conflicte –, de o curiozitate nativă absolut specială și cu niște abilitați tehnice ieșite din comun – a reușit să își însușească, până la cea mai venerabilă vârstă, lucruri noi. Am fost foarte impresionat când am constatat că a învățat singur să utilizeze calculatorul pentru proiectare asistată, după ce a ieșit la pensie, lucrând zilnic, până la 80 de ani, în firma proprie. La 97 de ani, putea să învețe, de la nepoți, câte un truc nou legat de utilizarea funcțiilor telefonului mobil.
