Adolescenții din Timiș care și-au ucis prietenul de 15 ani au declarat poliției că au făcut acest lucru din invidie, pentru că avea lucruri la care ei nu aveau acces, și că victima i-ar fi agresat și amenințat în repetate rânduri. Părinții minorilor au spus că nu au observat semne care să anunțe o asemenea violență. Că tinerii erau buni prieteni… Primarul localității a vorbit despre familii vulnerabile și lipsa resurselor din comunitate. Consilierul școlar a indicat presiunea de grup ca posibil factor declanșator. După ce faptele au fost cunoscute și etichetele au fost puse, rămâne întrebarea cea mai incomodă: cum ajunge un copil să să nu-l mai vadă pe celălalt ca pe o persoană, ci ca pe un obstacol de care trebuie să scape cu orice preț? Într-un interviu pentru Totul Despre Mame, psihologul Denisa Holl explică ce se întâmplă înainte de crimă în mintea unui copil și de ce semnalele de alarmă sunt adesea văzute de adulți, dar nerecunoscute. Ori, mai grav, lăsate să treacă.
În cazurile de violență extremă între copii, atenția publică se oprește adesea la explicații rapide: bullying, gelozie, răzbunare. Sunt explicații care pot descrie fragmente din poveste, dar care nu spun mare lucru despre cum ajunge un copil să considere violența justificată sau de ce semnalele de alarmă nu sunt oprite la timp.
Psihologul Denisa Holl vorbește despre diferența esențială dintre impuls și impulsivitate, despre combinația periculoasă dintre invidie, rușine și presiunea de grup. Dar și despre un eșec de sistem care apare înainte de orice faptă extremă: lipsa evaluării timpurii, a limitelor coerente și a accesului real la sprijin psihologic. Este o discuție despre procese emoționale, nu despre etichete, despre cum se acumulează frustrări în mintea copiilor și despre ce ar fi trebuit să se întâmple cu mult înainte ca furia să devină crimă.
TOTUL DESPRE MAME: Care sunt semnele clare care arată că vorbim despre un comportament criminal, nu despre o escaladare accidentală a unui conflict între copii?
Psiholog Denisa Holl: Apar planificarea pe termen lung, organizarea și cooperarea între mai multe persoane, tragerea victimei într-un context controlat și tentativa de ascundere a faptei. Aceste elemente definesc un comportament criminal.
Este posibil ca bullying-ul să fi fost un element de început sau un factor de fond în acest caz. Nu poate fi exclus ca dinamici de umilire sau respingere să fi existat anterior. Însă bullying-ul nu poate oferi o explicație care să aibă sens atunci când viața unui copil este pierdută într-un mod atât de violent. Bullying-ul este o formă de violență psihologică sau fizică repetată, care implică umilire, dezechilibru de putere și intimidare. El poate avea consecințe serioase asupra psihicului unui copil: rușine, sentiment de inadecvare, retragere socială, anxietate, depresie. În unele cazuri, bullying-ul poate crea un fundal emoțional în care se acumulează furie, frustrare și neputință, care, netratate, pot contribui la comportamente violente ulterioare.
Faptul că violența a fost planificată timp de săptămâni exclude impulsul. Ce spune această premeditare despre nivelul de empatie și despre felul în care agresorii ajung să-și perceapă victima?
Psiholog Denisa Holl: Premeditarea exclude ideea unui impuls de moment, dar nu exclude impulsivitatea ca trăsătură de funcționare emoțională. Este o diferență importantă. Impulsul este reacția imediată, fără timp de reflecție. Impulsivitatea este o dificultate de reglare emoțională, adică o problemă în a-și controla reacțiile și emoțiile, care poate exista chiar și atunci când fapta este planificată.
În psihologie, impulsivitatea este privită ca o vulnerabilitate de funcționare. Este una dintre trăsăturile la care specialiștii sunt constant atenți, mai ales la copii și adolescenți, pentru că ea nu se manifestă într-un singur mod, ci traversează mai multe tipuri de comportamente de risc. Este asociată cu comportamente agresive, violență interpersonală, infracționalitate, consum de substanțe, comportamente sexuale riscante sau accidente rutiere (mai ales mortale).
Premeditarea arată că empatia față de victimă este sever diminuată. Victima ajunge să fie percepută ca un obstacol de îndepărtat, ca un obiect, nu ca o persoană cu propriile frici și suferințe. De aceea, deși fapta nu este impulsivă, funcționarea emoțională poate fi profund impulsivă și neregulată. Combinația dintre impulsivitate emoțională, lipsa empatiei, presiunea de grup și absența intervenției adulților este una dintre cele mai periculoase în adolescență.
Iar lucrul cu impulsivitatea, cu limitele, cu empatia și cu responsabilitatea morală nu poate fi eficient dacă rămâne izolat doar la copil, fără schimbări în mediul său. Prevenția reală începe devreme și nu se face doar la nivelul copilului, ci la nivel de sistem. Este esențial ca intervențiile să fie personalizate, conduse de specialiști și să includă întreaga familie, pentru că părinții fac parte din contextul emoțional în care copilul se dezvoltă.
Există tendința de a spune că „nimeni nu avea cum să prevadă”. Din experiență, violența extremă între copii apare vreodată fără semne anterioare?
Psiholog Denisa Holl: În majoritatea cazurilor există semne anterioare care au fost ignorate, minimizate sau tratate ca fiind „probleme trecătoare”: impulsivitate emoțională severă, bullying repetat, lipsa empatiei, cruzimea față de animale, fascinația pentru violență, tendința de a dezumaniza pe ceilalți. Aceste manifestări nu duc automat la fapte extreme, dar indică un risc care necesită intervenție timpurie.
Când adulții evită să intervină – din teamă, negare sau lipsă de coordonare – copiii învață că nimeni nu oprește escaladarea. În plus, trăim într-o cultură care normalizează violența și umilirea, inclusiv prin mediul online, ceea ce slăbește reperele morale. În acest context, violența extremă devine rezultatul unui proces ignorat, nu al unui eveniment imprevizibil.
Cum se combină, din punct de vedere psihologic, invidia legată de statut sau bunuri („avea lucruri la care ei nici nu visau”) cu discursul de auto-victimizare (autorii faptei au spus că erau „terorizați” de victimă)? Este o asociere frecventă în cazurile de violență gravă?
Psiholog Denisa Holl: Din punct de vedere psihologic, invidia legată de statut, bunuri sau recunoaștere este una dintre emoțiile greu de tolerat, pentru că atinge direct sentimentul de valoare personală. La adolescenți, statutul social, imaginea și accesul la bunuri nu sunt detalii superficiale, ci repere centrale ale valorii personale. „Cine are” și „cine este văzut” ajung să fie echivalente cu „cine contează”. Acest lucru este amplificat într-o societate capitalistă orientată spre performanță, consum și vizibilitate, în care succesul este afișat constant ca normă, nu ca excepție.
Social media și cultura influencerilor intensifică acest fenomen. Adolescenții sunt expuși zilnic la imagini atent selectate ale unor vieți aparent mai bune, mai bogate, mai apreciate. De fiecare dată când deschid telefonul, comparația este inevitabilă: cineva are mai mult, arată mai bine, este mai dorit sau mai admirat. Din punct de vedere psihologic, acest bombardament constant al comparației sociale poate eroda profund sentimentul de valoare personală, mai ales în absența unor repere interne solide.
Pentru un adolescent care încă nu simte că are control asupra propriei vieți și asupra valorii sale și nici instrumente emoționale pentru a tolera frustrarea, această expunere poate alimenta invidia, rușinea și sentimentul de nedreptate. În lipsa unor adulți care să ajute copilul să înțeleagă diferența dintre aparență și realitate, dintre valoare și statut, aceste emoții pot fi trăite ca intolerabile.
În acest context, auto-victimizarea devine un mecanism defensiv frecvent: „ceilalți au tot”, „sistemul e nedrept”, „nu am nicio șansă”. Când acest discurs se combină cu impulsivitate emoțională, lipsa empatiei și validare de grup, resentimentul poate fi transformat în furie justificată moral. Victima nu mai este percepută ca o persoană, ci ca simbolul unei inegalități trăite ca intolerabile.
Problema nu este existența capitalismului sau a social media în sine, ci absența contragreutăților psihologice: educație emoțională, limite clare, modele adulte coerente și spații reale de apartenență. Fără acestea, adolescenții sunt lăsați să navigheze singuri o lume care măsoară valoarea în vizibilitate și bunuri, iar pentru unii, această presiune poate deveni explozivă.
Când ajunge un copil să creadă că violența extremă este „meritată” de celălalt și ce ne spune asta despre el?
Psiholog Denisa Holl: Exprimările de tipul „merita”, „așa îi trebuie”, „nu contează” sunt serioase semnale de alarmă în dezvoltarea unui copil. Acest tip de discurs nu apare spontan, ci este învățat și modelat, de cele mai multe ori, din mediul adult – din conversațiile de zi cu zi, din reacțiile părinților, din comentariile agresive de pe internet sau din discursul public care justifică frecvent violența.
Din punct de vedere psihologic, un astfel de limbaj indică o justificare morală a agresiunii și o suspendare a empatiei. Copilul nu mai percepe suferința celuilalt ca fiind relevantă. Iar actul violent nu mai este trăit ca fiind greșit, ci ca fiind legitim sau chiar necesar. Practic, victima este dezumanizată: nu mai este văzută ca o persoană, ci ca un obiect, o problemă sau o „lecție”.
Psihologic, vorbim despre un mecanism de raționalizare care îi permite copilului să facă rău fără să simtă vinovăție. Acest mecanism protejează psihicul de disconfortul moral, dar în același timp slăbește dezvoltarea conștiinței morale și a responsabilității personale. Atunci când violența este justificată, empatia nu mai funcționează ca frână internă.
Cum s-a ajuns aici: lipsa limitelor (acasă, la școală, în comunitate), lipsa evaluării psihologice, teama de stigmatizare sau raționament defectuos?
Psiholog Denisa Holl: E un eșec de sistem care apare la mai multe niveluri simultan. În primul rând, este vorba despre lipsa unor limite clare și consecvente. Atât acasă, cât și la școală și în comunitate. Nu limite punitive, ci limite previzibile, care transmit copiilor că comportamentele au consecințe și că există adulți care pot conține situațiile dificile. Atunci când limitele sunt incoerente sau inexistente, copiii nu învață autoreglarea, ci improvizația emoțională.
Un alt element major este lipsa evaluării psihologice timpurii. De multe ori, comportamentele problematice sunt observate, dar nu sunt evaluate profesionist. Fie din teamă de stigmatizare, fie din raționamente defectuoase de tipul „o să-i treacă”, „așa e el” sau „e doar o fază”.
La nivel instituțional, există o subfinanțare cronică a specialiștilor în sănătate mintală. Consilierii școlari sunt puțini, supraîncărcați și adesea puși în situația de a gestiona sute de copii. Ceea ce face imposibilă intervenția reală și personalizată. Psihologii și terapeuții nu sunt integrați coerent în programe funcționale de prevenție. Adesea chemați doar în situații de criză, când deja este prea târziu.
Un aspect esențial este și accesibilitatea redusă la servicii de sănătate mintală. Copiii și familiile care au cea mai mare nevoie de intervenție sunt adesea cei fără resurse financiare pentru terapie. Într-un astfel de context, este de așteptat ca mulți părinți să nu ajungă la specialist, chiar dacă ar vrea.
La acestea se adaugă pregătirea insuficientă a profesorilor pentru a înțelege și gestiona dificultățile emoționale ale copiilor de azi. Generațiile actuale sunt fundamental diferite. Cresc într-un mediu digital intens, cu expunere constantă la comparație socială și cu un ritm emoțional accelerat. Fără formare specifică și sprijin real, profesorii ajung să interpreteze reacțiile copiilor prin grile vechi, care nu mai corespund realității unui creier aflat încă în dezvoltare.
Ce tipuri de intervenții lipsesc cel mai des înainte ca violența să ajungă într-un punct ireversibil?
Psiholog Denisa Holl: În esență, lipsesc exact acele intervenții care ar trebui să apară înainte de criză: evaluare timpurie, suport psihologic constant, limite coerente, educație emoțională și o rețea funcțională de specialiști. Eșecul constă într-un cumul de absențe: absența investițiilor, a coordonării, a accesului și a adaptării sistemului la nevoile reale ale copiilor de astăzi.
Care sunt semnele care ar trebui să declanșeze intervenție imediată: cruzimea față de animale sau obiecte, fascinația pentru violență, umilirea repetată a altora, limbajul de tip „merita”? Ce ne spun ele despre funcționarea psihologică a copilului?
Psiholog Denisa Holl: Toți aceștia sunt indicatori ai unui dezechilibru profund între emoție, empatie și conștiință morală.
Cruzimea față de animale sau distrugerea intenționată a obiectelor
Acest tip de comportament indică o problemă serioasă de empatie și de reglare emoțională. Din punct de vedere psihologic, el arată o capacitate redusă de a percepe suferința altuia ca fiind relevantă. La copii, empatia se dezvoltă prin oglindire și coreglare emoțională. Când aceste experiențe lipsesc sau sunt distorsionate, copilul poate ajunge să experimenteze puterea asupra unui altul vulnerabil ca pe o formă de descărcare sau control.
Fascinația persistentă pentru violență
Nu orice interes pentru jocuri sau filme violente este problematic. Semnalul de alarmă apare atunci când violența este idealizată, repetată compulsiv, asociată cu plăcere sau cu sentimentul de putere. Psihologic, acest lucru indică desensibilizare emoțională și o dificultate de a procesa agresivitatea internă într-un mod simbolic. În loc să fie exprimată prin joc, cuvinte sau relație, agresivitatea este consumată ca spectacol. Aceasta este o dovadă a deconectării de propriile emoții și ale celorlalți.
Umilirea repetată a altora
Bullyingul constant nu este doar un comportament social problematic. Este un indicator al modului în care copilul își reglează stima de sine. Umilirea repetată sugerează că valoarea de sine este construită prin dominare și diminuarea celuilalt. Din punct de vedere psihologic, asta arată o fragilitate internă mascată de control extern.
Limbajul de tip „merita”, „așa îi trebuie”, „nu contează”
Acesta este unul dintre cele mai serioase semnale de alarmă. Din păcate, copiii îl aud în primul rând la adulții din jur, îl citesc din comentariile răutăcioase pe internet. Un astfel de limbaj indică o justificare morală a agresiunii și o suspendare a empatiei. Ca și cum un act de violență ar putea fi justificat. Psihologic, vorbim despre un mecanism de raționalizare care permite copilului să facă rău fără să simtă vinovăție.
Acestea ar trebui să fie semnale de intervenție imediată. A le ignora înseamnă a lăsa copilul singur cu un sistem emoțional care scapă de sub control.
Care este mesajul-cheie pentru părinți?
Psiholog Denisa Holl: Nu orice copil agresiv devine criminal. Dar orice crimă de acest tip are semne înainte.
Siguranța copilului nu se verifică printr-o singură întrebare, ci prin observarea schimbărilor emoționale și comportamentale în timp. Dincolo de familie, siguranța copiilor depinde de capacitatea adulților de a funcționa ca o comunitate: de a semnala, de a interveni și de a nu evita problemele incomode.
Denisa Holl este psiholog clinician și psihoterapeut, cu experiență în lucrul cu copii, adolescenți și familii. În practica sa, lucrează frecvent cu tineri aflați în perioade de tranziție, pe care îi ajută să-și înțeleagă emoțiile, să gestioneze stresul și să construiască relații sănătoase. Prin activitatea sa, este preocupată de prevenția problemelor emoționale la copii și de sprijinirea părinților în înțelegerea și gestionarea comportamentelor dificile.
