Copiii fac gălăgie, mai ales dacă sunt mici și sunt mai mulți de unul. Vecinii au pretenția să păstrăm orele de liniște. Cum putem oare să-i împăcăm pe toți?
Până să am copii, eram cred eu locatarul model din blocul meu. Nu așteptam să-mi dea o medalie, ci pur și simplu mă gândeam că este un lucru de bun simț să nu-i deranjezi pe ceilalți. Când am avut nevoie să fac reparații în casă m-am plimbat din ușă în ușă și am anunțat că pentru următoarele două săptămâni se vor auzi bubuituri, bormașini și râcâieli de pereți de la mine din apartament, că voi încerca să țin cont de orele de liniște și mi-am cerut scuze în avans pentru deranj.
Vecinii mei m-au privit mirați și aproape că mi-au trântit ușa în nas părând să spună ”bine, bine, lasă-ne cu asta acum”. Ulterior mi-am dat seama cât de deplasat a fost gestul meu: nimeni nu a venit niciodată să mă anunțe la fel și am suportat zgomotele de bormașină și la 10 seara și la prima oră a unei zile de sâmbătă. Mai mult, când îmi era lumea mai dragă, la ore total nepotrivite mai asistam auditiv la câte o petrecere cu muzică tare, chiuituri și sărituri, îmi puneam perna pe cap și tot nu am spus niciodată nimic. Uneori îmi venea să fac zgomot atunci când îmi imaginam că vecinii se odihnesc după petrecere, însă din nou nu ripostam în nici un fel la deranjul la care fusesem supusă o noapte întreagă.
Copiii mei au ridicat tot blocul în picioare
După ce am născut primul copil, câteva luni nu am deranjat pe nimeni. Însă după ce băiețelul meu a început să meargă de-a bușilea m-am simțit răzbunată. Aproape în fiecare dimineață, începând de la ora 6, când se trezea, făcea o gălăgie infernală. Trântea jucăriile pe parchet, huruia, țipa, vocifera, ca să nu mai spun cum plângea. Îmi imaginez cum se auzea, mai ales în weekend când la astfel de ore matinale este liniște deplină.
De câte ori mă întâlneam cu vecinii pe scară, mă simțeam cu musca pe căciulă și îngăimam un ”îmi cer scuze” abia șoptit, iar apoi îmi vedeam repede de drum. Până într-o zi când am fost chemată cu surle și trâmbițe la o ședință de bloc în cadrul căreia administratorul, care locuiește oricum la o scară vecină, s-a simțit dator să-mi atragă atenția să nu mai facem atâta zgomot în casă că deranjăm vecinii. Am încercat să mă apăr spunând că am copil mic și că așa sunt copii și aducând ca argument faptul că până atunci nu se plânsese nimeni de mine. ”Eu doar v-am rugat să încercați nu mai deranjați”, mi-a retezat brusc vorba administratorul. Aproape că am plecat plângând de nervi de acolo, iar când am ajuns acasă, soțul meu mi-a spus că, dacă până acum s-au plâns de zgomot, vor avea motive întemeiate să o facă și de aici înainte (eram însărcinată cu al doilea copil).
Ei bine, după ce s-a născut și al doilea copil, a început tărăboiul. De multe ori îmi pun eu mâinile la urechi să nu-i mai aud când țipă și când se ceartă, ca să nu mai vorbesc de bubuituri de obiecte pe jos, tropăieli în timpul alergăturilor prin casă sau lovituri cu obiecte dure în calorifer. Le-am explicat, i-am rugat frumos să nu mai facă, cel puțin la primele ore ale dimineții și în weekend, însă deocamdată nu am parteneri de discuție. După ce vor mai crește, poate vom reuși să ne încadrăm respectuos în programul de liniște.
Dar stați liniștiți! Vecinii dau în continuare petreceri, ascultă muzică tare sau fac reparații prin casă la ore nepotrivite.
În sfârșit, conviețuim în armonie
Se pare că am ajuns cumva la un numitor comun, căci de atunci nimeni nu mi-a mai zis nimic de zgomote, eu nu m-am plâns de gălăgia pe care o fac ceilalți și încercăm să conviețuim în armonie. De fapt, tot eu voi ieși în pierdere. Peste câțiva ani, copiii vor crește și nu vor mai face atâta gălăgie, dar vecinii tot vor asculta muzică tare.
Voi cum reușiți să gestionați relația cu vecinii deranjați de copii?
