Cu șase ani în urmă, în primăvara lui 2020, lumea se schimba de la o săptămână la alta. Pandemia de COVID-19 adusese starea de urgență, izolarea și restricții pe care nimeni nu știa cât timp va trebui să le suporte. Măștile și dezinfectantul dispăreau din farmacii, drumurile se făceau cu declarație pe propria răspundere, iar spitalele își schimbau regulile de la o zi la alta. Pentru femeile însărcinate și familiile cu copii mici, nesiguranța era și mai mare: controalele medicale deveniseră complicate, maternitățile limitau accesul aparținătorilor, iar în caz de test de coronavirus pozitiv, gravidele erau direcționate spre maternități destinate acestor cazuri. În casele cu copii mici, izolarea a însemnat și dispariția ajutorului pe care familiile se bazau în mod obișnuit. Bunicii nu mai puteau veni, prietenii nu mai treceau pragul, iar o simplă vizită putea deveni un motiv de teamă. Pandemia îi împărțise pe adulți în tabere: unii se temeau de virus și încercau să respecte cu strictețe regulile, alții considerau restricțiile exagerate sau chiar negau existența pericolului. Măștile, distanțarea și, mai târziu, vaccinarea au devenit motive de tensiune în familii, așa că pentru mulți părinți ai copiilor mici, primele luni ale pandemiei au însemnat nu doar frica de virus, ci și un exercițiu frustrant de echilibru între nevoia de ajutor și teama de a-l primi. În acest context au venit pe lume, în aprilie 2020, gemenele Olivia și Irina, astăzi eleve în clasa Pregătitoare.
Oana T. a aflat că e însărcinată pentru a treia oară exact în ziua în care fiul ei cel mare, Mihai, devenea școlar. Era un copil introvertit, iar Oanei îi era teamă că va avea o adaptare dificilă la școală. Nu era singura ei îngrijorare: soțul ei, fermier, era plecat de dimineața până seara, iar ea trebuia să se descurce singură cu Mihai și programul lui de elev, dar și cu Andrei, celălalt băiețel al ei, de un an și jumătate. Cu câteva zile înainte de începerea școlii, Oana începuse să se simtă rău. Era convinsă că e din cauza stresului. După festivitatea de deschidere a noului an școlar, în drum spre casă, soțul ei a luat un test de sarcină. „Era 9 septembrie 2019. N-o să uit niciodată ziua aceea. Prima zi de școală din viața noastră de părinți a venit cu un șoc. Mă uitam la Andrei, la cât e de mic, și mă întrebam cum o să mă descurc eu cu trei copii. Toată noaptea aceea am plâns”, își amintește Oana. Două săptămâni mai târziu, odată cu prima ecografie, avea să vină cea de-a doua surpriză: nu era doar un copil, ci doi.
Câteva luni mai târziu, lumea s-a schimbat peste noapte. Oana avea sarcină gemelară, cu risc, și urma să nască prin cezariană, la fel ca dățile anterioare. Locuiește la 240 de km de București, într-o localitate din județul Tulcea, însă și-a monitorizat sarcina în Capitală, la maternitatea Filantropia, unde voia să nască. Medicul îi spusese că există risc mare de naștere prematură, iar această maternitate are specialiști și dotări pentru astfel de situații. Cu patru săptămâni înainte de împlinirea termenului pentru naștere, medicul o anunțase că gravidele infectate cu coronavirus nu pot naște la Filantropia, ci sunt direcționate spre maternități dedicate. Exact în acele săptămâni specialiștii preconizau că România va ajunge în perioada de vârf a infectărilor. „Îmi era frică să nu iau virusul, îmi era frică de nașterea prematură, de riscul de ruptură uterină, de faptul că sunt la trei ore distanță de spitalul în care voi naște. Mă întrebam cum voi face dacă se declanșează travaliul și sunt acasă, pentru că spitalele din zona mea sunt prost dotate. Și, evident, ca orice mamă anxioasă, eram încolțită de teama că poate mor și-mi rămân copiii fără mamă”, își amintește Oana.
„Soțul meu a lăsat una la poartă, a luat trei acasă, tot de la poartă”
Gemenele s-au născut în aprilie 2020, la 38 de săptămâni. Lucrurile au decurs bine, însă situația în spital era mult mai tensionată decât la nașterea anterioară, din 2018. Soțul îi fusese atunci alături și o putea vizita în fiecare zi. Acum, a lăsat-o la poartă și a luat-o acasă tot de acolo, pentru că accesul era restricționat. „Când am ajuns la spital, el n-a avut voie nici măcar să intre să-mi lase bagajele. Ne-am despărțit la poartă. A lăsat acolo una, a luat acasă trei”, spune Oana, amuzată acum de situație.
Dintre toate întâmplările acelor zile, una i-a rămas foarte clar în memorie. Născuse vineri, iar luni, soțul trebuia să declare fetele și avea nevoie de buletinul ei, care era în salon. Teama de contaminare era atunci atât de mare, încât nimeni nu a vrut să preia actul și să-l ducă până la poartă. Așa că Oana, proaspăt operată, s-a dus la poartă să-i dea soțului documentul.
Acasă, cu doi nou-născuți, un copil de doi ani și unul care începuse școala online
Când a ajuns acasă cu fetițele, a început adevărata aventură. Andrei, mijlociul, care era extrem de atașat de Oana, a respins-o în primele ore. „Era, probabil, felul lui de a mă pedepsi că am lipsit câteva zile, iar asta m-a durut foarte mult. Când plecasem să nasc, am simțit că mă rup efectiv în două, știind cât de dependent era de mine”, spune Oana. Dar principala provocare a familiei nu a fost acomodarea băieților cu noua formulă. Soțul Oanei, fermier, avea zile în care pleca la muncă dimineața la șase și se întorcea seara la zece. Recolta nu ținea cont de faptul că are patru copii mici acasă, iar veniturile familiei stăteau, practic, în munca lui. În paralel, se aflau și în plin proces de construcție a unei case, și era nevoie de el și pe șantier. Așa că Oana era singură cu toți copiii: doi nou născuți, un copil de doi ani cu alergii și multiple probleme alimentare și un școlar care învăța online și nu se descurca singur cu platformele pe care trebuia să intre. „A fost foarte greu. Foarte, foarte, foarte greu. O parte din perioada aceea pur și simplu mi s-a șters din memorie. Cred că mintea mea se protejează astfel de fricile trăite atunci”, spune Oana.
Avea nevoie mare de ajutor, dar îi era frică să-l primească. „Eram atât de speriată, încât nici pe mama nu am primit-o în casă câteva săptămâni bune după ce am născut, deși mi-ar fi prins bine orice fel de ajutor. Ea nu se izola, se ducea peste tot, nu avea grijă să nu se infecteze. Nu înțelegea fricile mele legate de o eventuală îmbolnăvire a copiilor, iar eu mă supăram și nu o înțelegeam pe ea. Deși voia să vină la copii, nu respecta recomandările care preveneau infectarea”. Acum, lucrurile stau altfel, iar copiii petrec mult timp cu bunicii.
Am întrebat-o pe Oana dacă au fost afectați cei mici de izolarea din perioada pandemiei. Spune că au avut avantajul de a ieși zilnic în curte, la joacă, și de a se avea unii pe alții. „Băiatul cel mare e introvertitul familiei, iar mijlociul e exact opusul lui: e sociabil și prietenos cu toată lumea. Însă aceasta este firea lor, nu cred că are vreo legătură cu ceea ce au trăit în pandemie”, spune Oana. Gemenele sunt și ele prietenoase și volubile. „Avându-se una pe alta, ele s-au adaptat foarte ușor în colectivitate. Sunt deschise, sociabile, nu au plâns niciodată la grădiniță”.
În septembrie 2026, odată cu începerea școlii, Oana are de gestionat trei orare diferite și un nou model de „haos organizatoric”, după cum îl numește ea. Deși a mai trecut de două ori prin experiența clasei pregătitoare și știe deja ce presupune începutul școlii, emoția este diferită acum, pentru că fetele trăiesc intens fiecare experiență nouă. „Sunt firi foarte entuziaste, pun la suflet tot ce fac și trăiesc totul la intensitate mare”, spune ea. Și ea, de altfel, trăiește cu motoarele turate la maximum. Nu și-a permis să se întoarcă la serviciu odată ce copiii au crescut, așa că „muncește în slujba lor” cu normă întreagă.
7 septembrie 2026.
FOTO: Arhivă personală
Au lăsat anii pandemiei urme asupra copiilor născuți atunci?
Povestea gemenelor Olivia și Irina nu poate fi extrapolată la o întreagă generație, iar cercetările publicate până acum arată, la rândul lor, o imagine mai complexă decât eticheta de „copii ai pandemiei”. Un rezultat surprinzător vine dintr-un studiu amplu publicat în 2025 în JAMA Network Open, în cadrul programului american ECHO (Environmental Influences on Child Health Outcomes). Cercetătorii au analizat 3.438 de copii cu vârste între 18 și 39 de luni, împărțiți în trei grupuri: copii născuți și evaluați înainte de pandemie, copii născuți înainte de pandemie, dar evaluați după declanșarea acesteia, și copii care s-au născut și au fost evaluați în timpul pandemiei.
Contrar temerii că experiența acelor ani s-ar fi tradus automat prin mai multe dificultăți emoționale sau de comportament, copiii din ultimele două grupuri au avut, în medie, scoruri mai mici atât pentru problemele „internalizante” (manifestări care țin de anxietate, retragere și dificultăți emoționale), cât și pentru cele „externalizante”, care includ comportamente precum agresivitatea sau încălcarea regulilor, comparativ cu copiii născuți și evaluați înainte de pandemie. Autorii avertizează însă că rezultatul nu înseamnă că există vreo relație de cauzalitate între pandemie și reziliența copiilor, însă e nevoie de cercetări suplimentare care să investigheze mai atent aceste aspecte.
