Florentina Ciolacu este psiholog și psihoterapeut de familie și a lucrat timp de cinci ani și jumătate într-un centru de consiliere familială din Germania. Era chemată în școli și grădinițe când copiii imigranților refuzau să meargă la cursuri, împingeau alți copii sau ajungeau să fie considerați „o problemă”. A lucrat cu familii din 23 de culturi diferite și cunoaște direct provocările românilor care au plecat pentru un loc de muncă și un trai mai bun fără să știe cât de scump poate fi acest „mai bine” pentru copiii lor. În prezent, revenită în România, continuă să consilieze familii rămase în diaspora, dar și părinți și copii întorși în țară, pentru care revenirea acasă înseamnă, din nou, adaptare.
Florentina Ciolacu a plecat din România din motive profesionale. A susținut un concurs, a obținut postul și a ajuns să lucreze ca psiholog și psihoterapeut de familie într-un centru de consiliere familială interculturală din Bavaria. Departamentul oferea sprijin persoanelor și familiilor cu istoric de migrație sau azil. A lucrat acolo între anii 2019-2024 cu familii din Europa, Africa și Asia. În centrul de consiliere, terapia nu se desfășura întotdeauna între pereții cabinetului. Era chemată la școli și grădinițe, discuta cu profesorii, cu medicii și cu serviciile sociale, însoțea familiile la consultații și încerca să facă să se înțeleagă două lumi care foloseau nu doar limbi, ci și reguli diferite. „Eram, să spunem, limba lor de comunicare, numitorul comun. Intermediam foarte mult între familie și instituțiile oficiale”.
În cazul românilor, avantajul nu era doar că le vorbea limba. Cunoștea societatea din care plecaseră, felul în care își creșteau copiii, valorile și așteptările cu care ajungeau în Germania. În același timp, învățase cum funcționau instituțiile germane și putea explica fiecărei părți regulile și reacțiile celeilalte. Era chemată atunci când un copil nu vorbea, refuza să meargă la grădiniță sau la școală, devenea agitat sau manifesta alte comportamente considerate problematice. În unele dintre cazurile evaluate de ea, comportamentul copilului era o reacție la faptul că nu înțelegea limba, era izolat, respins sau nu se simțea în siguranță în mediul respectiv. „Orice manifestare îngrijorătoare care apare la un moment dat și nu exista înainte în comportamentul copilului este un alt limbaj prin care el povestește ce i se întâmplă”, spune Florentina Ciolacu.
Trei milioane de români trăiesc în alte țări ale Uniunii Europene
Plecarea românilor în și din străinătate nu mai poate fi descrisă prin câteva povești despre părinții care muncesc dincolo de granițele țării. Este un fenomen care a mutat, în ultimele două decenii, milioane de oameni și un număr necunoscut de copii între țări, limbi, școli și familii despărțite sau reunite după ani. La 1 ianuarie 2024, trei milioane de cetățeni români locuiau într-un alt stat al Uniunii Europene. Reprezentau 22% dintre toți cetățenii europeni stabiliți într-o altă țară din UE și formau cel mai numeros asemenea grup, arată datele Eurostat despre cetățenii europeni care locuiesc în alt stat UE.
Pentru fiecare părinte care pleacă există promisiunea unui salariu mai bun, a unei locuințe mai bune sau a unui viitor mai sigur pentru copii. Pentru cei mici însă, lucrurile pot arăta foarte diferit. Ei lasă în urmă limba în care știu să ceară ajutor, bunicii și prietenii, școala ale cărei reguli le cunosc și locul în care știu cine sunt.
Mișcarea nu se produce într-un singur sens. Familiile pleacă, se reunesc în străinătate, se despart din nou sau se întorc atunci când banii nu mai compensează singurătatea, conflictele și dificultățile copiilor. În 2023, 67% dintre persoanele care au imigrat în România aveau cetățenie română, un indiciu al dimensiunii migrației de întoarcere, potrivit datelor Eurostat despre imigrație și emigrație. Pentru părinți, fiecare mutare poate fi o încercare de a repara ceea ce nu a mers înainte: pleacă pentru un venit mai bun și se întorc pentru mai multă siguranță, apropierea familiei sau binele copilului. Pentru copil, însă, întoarcerea nu șterge prima ruptură. Înseamnă încă o despărțire, o altă școală, alte reguli și obligația de a-și găsi din nou locul. Florentina Ciolacu a întâlnit copii răniți în ambele sensuri ale drumului: după plecarea din România și după revenirea într-o țară pe care, de multe ori, doar părinții o puteau numi „acasă”.
În Germania, școala le spunea părinților: „Mergeți cu copilul la psiholog că are probleme”
Cazurile despre care vorbește Florentina Ciolacu nu pot fi generalizate, pentru că, în cazul multor copii, mutarea și integrarea sunt parcurse cu succes. În anii în care a lucrat în centrul de consiliere din Germania, cele mai multe familii ajungeau la Florentina Ciolacu după ce profesorii sau educatorii observau comportamente pe care nu știau cum să le gestioneze. „Asta auzeam mereu în primul minut: «Bună ziua, doamna Ciolacu. De la școală mi-au spus să vă sun și să vin cu copilul, pentru că are probleme»”, povestește psihoterapeuta. Și de fiecare dată, răspunsurile care descriau problema erau aceleași: nu era atent, nu stătea pe scaun, arunca cu obiecte, împingea alți copii, refuza să meargă la școală, nu vorbea sau nu răspundea când era întrebat, nu ținea pasul cu ceilalți.
Pentru profesori și educatori, comportamentul era partea vizibilă și trebuia oprit. Pentru Florentina Ciolacu, întrebarea era ce încerca acel copil să comunice prin el. „Copiii români vorbeau în română și nu erau înțeleși. Limbajul este modalitatea prin care un copil povestește despre nevoile lui. Dacă nu poate spune «mi-e foame», «vreau la toaletă», «nu vreau să mă joc» sau «dă-mi jucăria», începe să se exprime prin corp. Se apropia de un copil și îi smulgea jucăria. Celălalt plângea, educatoarea intervenea. Gestul copilului putea fi interpretat drept agresivitate, deși în spatele lui se aflau uneori frustrarea și imposibilitatea de a formula în germană o cerere pe care, în limba lui, ar fi exprimat-o fără să lovească sau să împingă”, spune Florentina Ciolacu.
Psihologul a cunoscut și copii care răspundeau prin tăcere. Vorbeau acasă în română, dar la grădiniță nu mai spuneau nimic. „Au zis atât cât au știut ei în română, nu li s-a răspuns sau au fost ignorați, iar la un moment dat, au încetat să mai vorbească”, spune Florentina Ciolacu. Ea era chemată de părinți sau chiar de conducerea grădiniței ca să-i evalueze. Înainte de existența unui specialist care să discute cu familia în limba ei, spune psihoterapeuta, unii dintre acești copii erau trimiși direct la o clinică de psihiatrie pentru evaluare, fiind suspectați de o întârziere de limbaj sau de o tulburare de dezvoltare. Ea încerca să afle mai întâi ce știa copilul să spună acasă, când începuse să tacă, în ce situații vorbea și cum reacționau adulții atunci când încerca să comunice. Faptul că un copil nu răspundea într-o limbă pe care abia începea să o învețe nu însemna automat că nu putea vorbi sau că avea o tulburare.
Bariera de limbă este una dintre principalele dificultăți care afectează rezultatele școlare și starea de bine a elevilor cu istoric de migrație, arată OECD în secțiunea dedicată barierelor lingvistice. Cunoașterea limbii țării în care trăiesc nu este importantă numai pentru învățare, ci și pentru capacitatea copiilor de a-și găsi locul în școală și de a construi relații. În cazurile întâlnite de Florentina Ciolacu, necunoașterea limbii îi putea transforma pe copii în ținta cea mai ușoară. Nu își puteau explica gesturile, nu puteau contesta versiunea unui adult și nu puteau povesti acasă, cu suficiente detalii, ce li se întâmplase.
„Nu am niciun prieten”
Tot în perioada în care lucra în Germania, Florentina Ciolacu întâlnea copii mai mari și adolescenți a căror suferință nu se mai manifesta numai prin tăcere, agitație sau gesturi interpretate drept agresive. Unii puteau spune ce îi durea. În cazul lor, „problema” care îi aducea la ea era „Nu are niciun prieten…”. „Dacă îi întrebam când a venit copilul în Germania, aflam că venise în urmă cu trei, cinci sau chiar mai mulți ani”, povestește psihoterapeuta. Adică nu mai era vorba despre o perioadă de acomodare și de învățare a limbii. Pentru ei, izolarea devenise felul obișnuit de a trăi. Neapartenența la un grup de copii sau de tineri de aceeași vârstă provoacă o mare suferință emoțională. Acest «nu am niciun prieten» este resimțit de copil ca o rană copleșitoare. El se retrage în lumea lui interioară, unde rămâne singur cu gândurile și nesiguranțele sale”, explică Florentina Ciolacu. Școala îi amintea zilnic că este în afara grupului.
În școlile din Bavaria cu care a lucrat psihoterapeuta, elevii erau scoși în curte în timpul pauzelor, indiferent de vreme, pentru a petrece acel timp în aer liber. Clasele rămâneau închise, astfel încât nimeni nu se putea retrage înăuntru. Pentru copilul care nu avea nici măcar un prieten la școală, pauza însemna să stea singur și să privească grupurile formate în jurul lui. „Te uiți în jur, vezi grupulețe, vezi interacțiuni, vezi comunități, iar tu ești singur. Excluderea se repetă în fiecare pauză și, la un moment dat, copilul ajunge să o interiorizeze. Nu mai este doar faptul că ceilalți îl lasă pe dinafară. Începe să creadă și el că nu se potrivește”, spune Florentina Ciolacu.
Unii dintre copiii cu care a lucrat primeau și mesaje pe rețelele sociale în care li se spunea că nu ar fi trebuit să vină în clasa respectivă. Limba pe care încă nu o stăpâneau îi făcea ușor de identificat și le îngreuna posibilitatea de a răspunde sau de a cere ajutor. „Copiii se orientează după feedbackul pe care îl primesc de la ceilalți. Iar respingerea este un feedback foarte dur. Copilul rămâne cu gândul că nu este îndeajuns, că nu se pricepe sau că este ceva în neregulă cu el pentru că nu aparține acestei lumi”.
Izolarea nu duce automat la o tulburare psihică. Când se prelungește însă și se combină cu hărțuirea, nesiguranța și lipsa unui adult disponibil, suferința se poate agrava. Florentina Ciolacu a lucrat și cu adolescenți români care dezvoltaseră tulburări emoționale (anxietate, depresie), de reglare emoțională (cel mai adesea exprimate prin fluctuații extreme ale dispoziției, explozii de furie și autovătămare), tulburări alimentare, (mâncat compulsiv sau bulimie), precum și cu tineri care ajunseseră la ideație suicidară ori la tentative de suicid. Sunt cazuri clinice care arată cât de gravă poate deveni suferința unui copil care rămâne mult timp singur cu ea.
„Viața este mai bună în Germania, dar pentru asta există un preț”
Am întrebat-o pe Florentina Ciolacu ce le îngreuna părinților încercarea de a-i sprijini pe copiii care se simțeau singuri la școală. Răspunsul ei ne-a readus la motivul pentru care multe familii pleacă din România: „Părinții nu vin în Germania ca să-și facă prieteni. Vin ca să aibă ce pune pe masă”. În unele familii, părinții și copiii nici măcar nu plecaseră împreună. Plecase mai întâi tatăl sau mama, iar celălalt părinte și copiii ajunseseră în Germania după cinci, șapte sau chiar zece ani. Reunirea nu însemna automat întoarcerea la viața de familie de dinainte. Copilul crescuse, părintele plecat se schimbase, iar anii în care nu trăiseră împreună nu puteau fi recuperați prin simplul fapt că locuiau din nou în aceeași casă. Odată ajunși în Germania, părinții munceau pentru a îndeplini promisiunea care justificase plecarea. Mulți lucrau câte zece ore pe zi, iar unii mai aveau un al doilea serviciu în weekend.
Florentina Ciolacu a cunoscut și familii în care mama lucra noaptea, revenea dimineața și rămânea cu copilul, iar tatăl pleca la serviciu. Seara, când el se întorcea, pleca ea. Copilul era supravegheat, facturile erau plătite, iar familia câștiga mai mult decât în România. Părinții și copiii ajungeau însă să petreacă tot mai puțin timp împreună. „Din anumite puncte de vedere viața este mai bună în Germania, dar pentru asta există un preț. Prețul este timpul. Părinții sunt plecați de luni până vineri cel puțin zece ore pe zi, uneori amândoi, iar unul dintre ei mai are și un mini-job în weekend. Copilul abia ajunge să-și vadă părintele”, spune psihoterapeuta. Iar când îl vede, totuși, acasă, îl vede obosit, ocupându-se de facturi, programări, sarcini gospodărești și evită să-l abordeze cu problemele lui din dorința de a-l proteja.
Efortul părinților și suferința copilului existau simultan în multe dintre cazurile întâlnite de ea. Adulții munceau mai mult tocmai pentru a-i oferi copilului un viitor mai bun. Copilul avea însă nevoie de ei în prezent, într-o perioadă în care încerca să înțeleagă o limbă nouă, să intre într-un grup și să-și găsească locul la școală. Când instituția îi anunța că fiul sau fiica lor nu se adaptează, nu vorbește ori are probleme de comportament, tensiunea intra și în relația dintre adulți. Apăreau reproșurile: „Tu ai vrut să venim aici!”, „Și tu ai fost de acord!”, „Ce facem acum?”. „Familia este un sistem în care toți membrii sunt legați între ei. Este suficient ca unul singur să sufere, iar durerea să se mențină în timp, pentru ca echilibrul tuturor să fie afectat”, explică Florentina Ciolacu.
Pentru unii copii, familia rămânea singurul refugiu
Nu toate familiile românești pe care Florentina Ciolacu le-a cunoscut în Germania au fost îndepărtate de această experiență. Pe unele, greutățile comune le-au apropiat. „Nu aparțineau grupului din afara familiei, dar aparțineau grupului familiei. De acolo își luau sentimentul de apartenență. Copilul putea să vină acasă și să spună în română: «Uite ce mi s-a întâmplat». Iar părintele îi răspundea: «Da, te aud. Ce pot să fac? Vrei să vin și să vorbesc la școală?».”
Pentru copilul care își petrecea ziua fără să poată spune ce simte, casa devenea locul în care era înțeles fără să fie obligat să găsească mai întâi cuvintele potrivite într-o limbă străină. Disponibilitatea părinților, spune psihoterapeuta, putea face diferența între copilul care rămânea singur cu ceea ce i se întâmpla și cel care reușea să ceară ajutor. Uneori însă, faptul că părintele îl asculta nu era suficient. Familia avea nevoie de cineva care să însoțească copilul la școală, la grădiniță sau la medic și să explice ce nu reușea acesta să spună singur. Acesta era unul dintre rolurile Florentinei Ciolacu în centrul de consiliere din Germania.
„Mâncarea ei miroase prea puternic”. Fetița care nu mai voia să mănânce la școală
Lucrând cu familii din 23 de culturi, Florentina Ciolacu a văzut că diferențele dintre obiceiurile de acasă și cele întâlnite în noua țară pot deveni vizibile în cele mai obișnuite momente ale zilei. La o școală primară din Germania, a fost chemată de învățătoarea unei fetițe românce. Copilul venea cu mâncare gătită, precum pilaf sau mâncare de cartofi ori de mazăre, în timp ce colegii aveau de obicei sandvișuri, fructe, morcovi, biscuiți și alte alimente reci. Când fetița deschidea caserola, unii copii se îndepărtau din cauza mirosului puternic, iar ea ajunsese să nu mai vrea să mănânce la școală.
Reacția copiilor fusese provocată de un miros cu care nu erau obișnuiți, indiferent cine ar fi adus mâncarea. Pentru Florentina Ciolacu, problema care trebuia rezolvată era efectul asupra fetiței: rușinea, izolarea și refuzul de a mai mânca în fața colegilor. Psihoterapeuta a discutat cu învățătoarea despre felul în care diferențele de alimentație și obiceiurile familiilor puteau fi explicate întregii clase.
Situația descrisă de Florentina Ciolacu nu este specifică numai copiilor români sau școlilor germane. Un studiu calitativ publicat în 2025 despre experiențele familiilor de imigranți cu mesele luate la școală a documentat ceea ce cercetătorii numesc „lunchbox shaming”: rușinarea directă sau indirectă a copiilor pentru mâncarea adusă de acasă. Cercetarea, realizată în Canada cu 19 copii și 17 părinți din familii chineze și indiene, arată că asemenea reacții îi pot determina pe copii și pe părinți să renunțe la alimentele propriei culturi pentru ca aceștia să nu mai iasă în evidență la școală.
- CITEȘTE ȘI: Prințesa urbană: „Văd toată iarna copii pe biciclete, la 3 grade, pe vânt sau ploaie, fără căciulă”
„Nu știau ce urma să li se întâmple”. Când o consultație medicală devenea o amenințare
Bariera de limbă nu se oprea la poarta școlii. În cabinetul medical, un copil care nu înțelegea întrebările, explicațiile și instrucțiunile adultului putea percepe chiar și o procedură obișnuită drept o amenințare. Florentina Ciolacu a însoțit la consultații copii români care deveniseră atât de anxioși încât refuzau să meargă la medic. „Medicul vorbea repede în germană, sub presiunea următoarei programări. Părintele nu reușea întotdeauna să înțeleagă, ori să-i explice copilului ce urma să i se întâmple, iar teama acestuia era interpretată drept refuz de a coopera.
Așa că, de multe ori, mergeam cu familia și, pe drum, îi explicam copilului cum se va desfășura consultația. Îi spuneam: «O să dureze zece sau 15 minute, apoi nu o să te mai doară dintele». Dacă trebuia să-i schimbe aparatul dentar, îi explicam ce va face medicul și că după aceea se va simți mai bine”.
Florentina nu traducea doar cuvintele medicului. Îi spunea copilului dinainte cine îl va atinge, ce îi va face și cât va dura, astfel încât acesta să nu mai intre în cabinet fără să știe ce se va întâmpla cu propriul corp. „Cred că de aici vine unul dintre cele mai mari șocuri: copiii sunt aruncați într-o lume pe care nu o înțeleg și nu știu ce li se poate întâmpla”. În școală, la grădiniță sau în cabinetul medical, intervenția Florentinei Ciolacu pornea adesea din același punct: un copil descris drept dificil, agresiv, tăcut sau necooperant putea fi, de fapt, un copil care nu înțelegea situația și nu se putea face înțeles.
Întoarcerea în România nu încheie adaptarea copiilor. O ia de la capăt
Unele dintre familiile cu care a lucrat Florentina Ciolacu au rămas în Germania și au reușit să-și construiască acolo o viață. Altele au decis să revină în România. Pentru părinți, întoarcerea poate însemna revenirea acasă, aproape de familie și într-o societate ale cărei reguli le cunoșteau. Copiii nu se întorc însă întotdeauna în același loc emoțional și social. Experiențele lor sunt foarte diferite. Unii s-au născut în România și au plecat după ce începuseră grădinița sau școala. Alții au plecat atât de mici încât au prea puține amintiri despre țară. Există și copii născuți în străinătate, pentru care România este țara părinților. Lor nu le spune însă mare lucru.
Nu există o evidență publică centralizată care să arate câți copii români s-au născut în diaspora sau la ce vârstă au plecat și au revenit. Recensământul din 2021 a înregistrat în România 386.000 de persoane născute în altă țară, reprezentând 2% din populație. În cazul celor născuți în Italia și Spania, această categorie îi include și pe copiii emigranților români care s-au întors împreună cu familiile lor, precizează OECD. Datele nu arată însă separat câți dintre cei 386.000 erau minori.
Pentru un copil născut sau școlarizat în străinătate, faptul că vorbește româna în familie nu înseamnă automat că poate înțelege limbajul manualelor, termenii folosiți de profesori sau cerințele unei lucrări. Faptul că un copil și-a petrecut vacanțele în România și își cunoaște rudele nu înseamnă că se va integra imediat la școală. Trebuie să înțeleagă regulile noului sistem, să țină pasul cu programa și să-și construiască relații cu colegi care au deja grupurile lor.
Florentina Ciolacu continuă să lucreze, după revenirea în România, cu unele dintre familiile pe care le-a cunoscut în Germania. În anumite cazuri, recomandă câte o ședință la șase luni, timp de doi ani, pentru a urmări readaptarea și pentru a regândi strategia atunci când apar dificultăți. „Copiii au nevoie să fie reintegrați pentru că, între timp, în funcție de numărul anilor petrecuți în străinătate, au trecut într-o altă etapă de viață. Au plecat copii și s-au întors adolescenți”, spune ea.
Pentru unii părinți, revenirea în țară activează sentimentul eșecului: au plecat pentru un trai mai bun, dar s-au întors și se simt judecați pentru că nu au reușit să rămână. Copiii pot fi prinși în aceeași evaluare. În țara din care vin fuseseră „românii”, iar după întoarcere devin „cei veniți din Germania”, „din Italia” sau „din Anglia”. Nu mai sunt considerați pe deplin de-ai locului în niciuna dintre cele două lumi.
Peste 20.000 de elevi reveniți în numai doi ani
Numai în 2020 și 2021, 20.921 de elevi reveniți din străinătate au fost integrați în sistemul românesc de educație după ce familiile au solicitat echivalarea studiilor. Cifra, provenită de la Ministerul Educației, este citată într-un studiu publicat în 2025 despre remigrarea copiilor români. Nu îi include pe toți copiii reveniți, ci numai pe cei care au trecut în acea perioadă prin procedura de echivalare. Cercetarea a fost realizată cu 500 de profesori din cele șase județe ale regiunii de nord-est, care lucraseră în ultimii cinci ani cu elevi reveniți și cu studiile echivalate. Autorii cercetării au ales regiunea deoarece aici se concentrase aproape un sfert, 24,3%, dintre elevii reveniți în România în 2021.
Aproape două treimi dintre profesorii chestionați, 62,9%, consideră că dorința părinților de a le oferi copiilor o educație în România a fost unul dintre motivele principale sau foarte importante ale întoarcerii. Școala românească este văzută de familii drept mai familiară și mai accesibilă. Reînscrierea copilului nu garantează însă și integrarea lui. Peste jumătate dintre profesorii participanți observă la elevii reveniți o procesare mai lentă a informațiilor, lacune și un nivel de pregătire mai scăzut decât al colegilor. Dificultățile apăreau la toate nivelurile urmărite în cercetare: preșcolar și primar, gimnazial și liceal.
Nivelul de cunoaștere a limbii române este una dintre explicații. Unii copii o folosesc fără probleme în conversațiile din familie, dar au dificultăți de înțelegere și mai ales de scriere. Potrivit profesorilor chestionați, cunoașterea insuficientă a limbii în care se desfășoară orele afectează înțelegerea noțiunilor, acumularea cunoștințelor și relațiile cu profesorii și colegii. Autorii studiului explică aceste dificultăți prin faptul că mulți dintre elevii reveniți s-au născut, au trăit și au învățat într-o altă țară.
Problemele nu sunt numai școlare. Profesorii estimează că dificultățile de a lega prietenii afectează 36,3% dintre elevii reveniți. În răspunsurile lor, 16% au semnalat situații de marginalizare, iar aproximativ 10% au considerat că acești copii devin ținte ale hărțuirii. Aproximativ o treime au observat manifestări precum lipsa atenției, dezinteresul, apatia, neimplicarea sau tristețea.
Cercetarea este exploratorie, surprinde percepțiile profesorilor și nu este reprezentativă pentru toți copiii reveniți în România. Nu dovedește nici că migrația provoacă singură toate dificultățile observate. Arată însă ce probleme pot apărea atunci când un copil intră într-un sistem școlar diferit de cel în care învățase până atunci.
Studiul surprinde și punctele forte ale acestor copii, precum și factorii care îi ajută să se adapteze. Peste 60% dintre caracterizările profesorilor referitoare la învățare, integrare și trăsături psihologice sunt pozitive, iar în cazul relațiilor și cooperării proporția depășește 68%. Cadrele didactice remarcă adaptabilitatea, sociabilitatea, curiozitatea, ambiția și responsabilitatea elevilor reveniți. Potrivit rezultatelor, riscul marginalizării este mai mic în cazul copiilor care revin împreună cu ambii părinți, iar integrarea este susținută de implicarea familiei, sprijinul școlii, cunoașterea limbii române, încrederea în sine și motivația pentru învățare. Experiența migrației nu îi traumatizează inevitabil, dar nici întoarcerea nu șterge ceea ce au trăit: felul în care sunt primiți acasă și la școală poate înclina balanța între vulnerabilitățile cu care revin și resursele dobândite în străinătate.
„Sunt și povești fericite, și sunt multe”
Florentina Ciolacu vede această combinație de vulnerabilitate și capacitate de adaptare și în familiile cu care continuă să lucreze. Unul dintre tinerii cunoscuți de ea s-a întors în România la 20 de ani, după ce încheiase în Germania o formare profesională. Pentru că nu avea diploma de bacalaureat necesară traseului pe care și-l dorea aici, a reluat liceul din clasa a X-a. La 22 de ani a promovat examenul de bacalaureat. Alți copii și adolescenți pe care i-a consiliat îi trimit mesaje după luni sau ani: „Am luat bacalaureatul” sau „Am intrat la facultate”, „Sunt fericit”, „Am mulți prieteni”. „Astea sunt poveștile fericite și sunt multe. Și ele trebuie scoase în față”, spune psihoterapeuta.
Florentina Ciolacu nu le spune părinților dacă trebuie să rămână în străinătate sau să se întoarcă în România. „Nu consider niciodată că mă pricep mai bine decât omul din fața mea la problema lui. Dar împreună putem să ne gândim la perspective complet noi”, spune ea. Îi ajută să vadă însă ceea ce planul familiei pentru un trai mai bun poate lăsa în umbră: cum trăiește copilul, în acel moment, decizia adulților.
