Ce s-a întâmplat pe scena Premiilor Gopo n-ar trebui trecut cu vederea. Claudiu Bleonț și-a insultat fiica de 11 ani în fața unei săli care a râs cu poftă, ca și cum umilirea unui copil ar fi parte din spectacol. Apoi și-a pus un punct de vedere lacrimogen pe Facebook, în care spune că „o iubește enorm”. Dar când iubirea vine la pachet cu dispreț public, sarcasm și cuvinte violente, ce mai înseamnă cuvântul „tată”? Și ce fel de societate suntem, dacă râdem în timp ce un copil e pus la zid chiar de propriul părinte?
Se râdea în sală. Se râdea în valuri, cu poftă, la fiecare replică a lui Claudiu Bleonț. Se râdea la o gală care ar fi trebuit să fie o sărbătoare a filmului românesc, nu un spectacol de batjocură pe seama unui copil. Fiica lui Bleonț, o fetiță de 11 ani, era pe scenă cu el, de mână. Ar fi putut fi un moment de tandrețe. Ar fi putut fi o ocazie să arate publicului ce înseamnă să fii tată în fața unei generații noi. Dar n-a fost. A fost o execuție simbolică.
- CITEȘTE ȘI: De ce este atât de specială relația tată-fiică
Râsul vostru legitimează abuzul
Claudiu Bleonț, invitat să vorbească despre regizorul Dan Pița, a ales să facă „show”. Și cum începe show-ul? Așa: „Eva Maria, fiica mea, este pentru prima dată pe scenă… Ea și-a ales țoalele, nu mi-au plăcut. (râsete) I-am zis: nu cumva să mă faci de căcat, să zici ceva, taci dracu din gură. Ești altă generație. Nu vă suport. (râsete)… toți oamenii din sala asta au citit ENORM, au făcut școală, nu stau pe telefon, ca proștii. Lectură! Cultură! (râsete) Aude, dar nu înțelege nimic. (râsete).”
Care era gluma? Așa arată iubirea unui tată? Asta e educația de care a avut parte acea copilă?
Asta e imaginea paternității pe care o aplaudăm? Pentru că da, s-a aplaudat și s-a râs. Cu poftă! Și nu e prima dată când râsul complice legitimează abuzul. În România, se râde des când părinții își umilesc copiii. Când le spun „proști”, „neînsemnați”, când îi compară cu generații mai „citite” sau mai „crescute altfel”.
Ce ne arată acest moment cu adevărat?
Că un tată poate să-și insulte copilul pe scenă, în fața unei săli pline, și nu doar că nu-l oprește nimeni, ci i se oferă aplauze. Asta e, de fapt, problema aici! Nu doar limbajul. Nu doar umilirea publică. Ci ideea periculoasă, profund înrădăcinată în cultura noastră: „e copilul meu, fac ce vreau cu el”. Ei bine, nu puteți. Nu dacă ceea ce spuneți îl umilește. Nu dacă îl face să-și piardă demnitatea. Nu dacă replicile vin dintr-o poziție de superioritate, cu vădita satisfacție a unui părinte care se crede stăpân.
Un copil nu e o extensie a egoului nostru, dragi părinți! Nu e un accesoriu de scenă, domnule Bleonț! Nu e un stand-up act. Nu e un animal de companie care trebuie să-ți fie recunoscător că l-ai adus la rampă. Eva are 11 ani. Ce o să înțeleagă ea din tot acest moment? Că iubirea înseamnă umilință? Că tatăl ei are dreptul să o înjure pe scenă, fiindcă „așa e discursul”? Că aplauzele contează mai mult decât respectul? Că orice bărbat care o iubește poate să o insulte, dacă o face cu zâmbetul pe buze?
Și ce va vedea ea peste ani, când va da un simplu search pe Google după propriul nume? Va vedea acest video. Va auzi râsetele. Aplauzele. Tăcerea complice a publicului. Reacțiile celor care i-au luat partea tatălui ei. Oare va înțelege că n-a fost vina ei? Că în România un copil nu e iubit pentru ce este, ci folosit pentru ce poate produce – emoție, râs, viral.
Nu știu dacă domnul Bleonț își dă seama ce-a lăsat în urmă. Dar internetul o va face când va pune în fața copilei acel clip. Cu râsete, cu aplauze, cu „taci, dracu’, din gură” spus de cel care trebuia să o apere de toate astea.
Și când greșești, e bine (tot pentru public) să dai vina pe „prea multă grijă”
Să vorbești urât despre copilul tău în public, apoi să te scuzi pe Facebook e aberant. Să scrii un text impecabil din punct de vedere retoric, dar complet lipsit de asumare reală e și mai nasol. Domnul Bleonț scrie acolo despre „iubirea primordială” pentru fiica lui, despre cât de mult o respectă, despre cum „nu caut scuze” (deși fix asta face, pe lungimea unui monolog de PR emoțional).
„Uneori, din prea multă grijă, se poate naște o formă nepotrivită, chiar dacă fondul rămâne unul sincer — dorința profundă de a face bine copilului tău.”
Acest pasaj irită profund, domnule Bleonț! Pentru că exact așa se spală în România violența simbolică (și nu doar). Cu formule meșteșugite, pasiv-agresive, care sună bine în postări, dar care mută vina pe… dragoste. Pe „prea multă grijă”. E ca și cum ai spune: „Ți-am ars casa, pentru că voiam să-ți atrag atenția că nu ai detector de fum. A fost, de fapt, din dragoste.”
- CITEȘTE ȘI: Cum ne educăm băieții să nu ajungă ca Buhnici?
Unde sunt vocile care ar trebui să apere copilul?
Unde sunt reacțiile normale? Unde sunt instituțiile care, când e camera de filmat pe ele, vorbesc despre siguranță, educație, protecție emoțională? Să nu ne amăgim: în România, dacă umilești un copil cu stil și talent actoricesc, riști doar să fii ovaționat.
Mai e cineva în țara asta care știe că iubirea nu arată așa cum o „joacă” domnul Bleonț? Mai e cineva care știe bine de tot că iubirea nu rănește, iubirea nu insultă, iubirea nu se folosește de un copil pentru aplauze? Cum am ajuns să aplaudăm un tată care își numește fiica o proastă, care o face de râs pentru „țoalele” ei, care spune în fața unei țări că nu suportă generația ei? Cum de se trece totul cu vederea pentru că omul e actor, pentru că are talent, pentru că „așa e el – excentric”?!
Să fie clar pentru toată lumea: nicio „generație crescută pe telefon” nu merită să fie călcată în picioare ca să ținem un monolog nostalgic despre cât de cult era trecutul! Nicio iubire nu îndreptățește umilirea! Niciun „sunt tată” nu justifică „taci dracu’ din gură”, domnule Claudiu Bleonț!
