Mijloacele de transport în comun sunt o adevărată fabrică de amintiri bune sau rele. Nu?
Nu ştiu cum este în alte oraşe ale ţării, dar când mă gândesc la mersul cu mijloacele de transport în comun din Bucureşti nu pot să nu observ că trec instant printr-o varietate de stări: mă întristez, mă amuz, mă oripilez, mă enervez sau mă binedispun.
Iată doar câteva dintre cele mai triste, groaznice, iritante sau simpatice peripeţii!
Momente de groază
Cea mai sperioasă amintire a fost cea de-acum vreo 12 ani, dintr-un microbuz care efectua călătorii pe o linie preorășenească. La un moment dat în maşină s-a urcat un pasager absolut obişnuit, ce nu ieşea cu nimic în evidenţă, genul de om care face naveta între capitală şi satul de baştină, pentru un salariu lunar. Pentru că, după încasarea banilor, şoferul nu voia să-i dea restul corect, invocând nu ştiu ce tarife noi cu care domnul se pare că nu era la curent, pasagerul s-a transformat din omul tern într-un adevărat războinic, scoţând de sub jachetă o sabie de mici dimensiuni, cu care a început să-l ameninţe cu voce groasă pe conducătorul maşinii. Mâini peste mâini s-au întins către potenţialul agresor, cu bani, („luaţi, domne’, restul de la noi şi staaaaaţi liniştit!!!”), în timp ce lumea a început să implore, efectiv, clemenţă. La câteva minute vocea groasă a războinicului s-a transformat într-un hohot de râs, banii au fost adunaţi şi băgaţi în buzunar, iar la scurt timp a şi coborât, spre uşurarea noastră, a tuturor.
Singurică, singurică?
Am păţit-o şi pe asta. Am fost agăţată de un vatman aflat în exercitul funcţiunii. Aşadar, în timp ce mergeam eu frumuşel pe jos, pe o străduţă îngustă dintr-o zonă veche şi frumoasă a Bucureştiului, în mijlocul căreia şerpuia şina lucioasă şi metalică, am simţit în ceafa mea caroseria rece a unui tramvai. Uşa din faţa era deschisă, iar tânărul domn care se afla la cârma vehiculului mă fluiera admirativ. Eu îmi vedeam de ale mele, mergând cât se poate de concentrată, domnul mergea şi el cumva pe ralanti cu tramvaiul, spre stupoarea călătorilor din el, propunându-mi, efectiv, o întâlnire după ce termină serviciul. Tot ce ar fi trebuit să fac era să mă sui în tramvai, să merg cu el până la depou şi de-acolo să plecăm la un suculeţ în centru. Say whaaat???
Un tramvai numit suferinţă
Tot o păţanie cu un tramvai (să fie doar o coincidenţă?) am experimentat într-o frumoasă zi de vară. Vatmanul (ok, tot o coincidenţă) a închis uşile tramvaiului tocmai când unul dintre picioarele mele apucase să atingă prima sa treaptă şi, în loc să apese rapid butonul de deschidere, a plecat relaxat, către staţia următoare. N-ar fi fost nicio problemă, dacă eu n-aş fi rămas cu un picior în tramvai şi cu unul pe jos, iar groaza nu m-ar fi cuprins pe mine şi pe pasagerii din tramvai, care au început să urle la vatman să oprească odată tramvaiul. După parcurgerea unei distanţe de câţiva metri buni, tramvaiul a oprit, uşile s-au deschis, iar eu am reuşit să scap din menghină, rămânând cu o vânătaie uriaşă pe picior.
Roţile autobuzului se-nvârtesc şi te ameţesc
Cu autobuzele am un lanţ, efectiv, de poveşti, cu care n-o să vă răpesc prea mult timp. Vă spun doar de un şofer al maşinii 226 care, atunci când eu stăteam frumos la semafor, aşteptând să se facă verde, m-a împroşcat din mers cu o gură zdravănă de suc de portocale pe faţă şi păr. Sau de un alt şofer care, în plină iarnă, a refuzat să mai conducă maşina şi a tras pe dreapta, pe motiv că lumea îl ruga să deschidă şi uşa din faţă, dar el nu şi nu, deoarece i se aburea parbrizul. Ori aş putea să vă mai spun de maşina în care o doamnă i-a aruncat de la distanţă o geantă mare în capul unui tânăr ce stătea pe scaun şi o ţinea în braţe pe prietena lui. Motivul? Tânărul nu a catadicsit să-i dea locul unei doamne guralive ce a perorat despre moralitatea tinerilor din ziua de azi. Pe lângă toate acestea mai enumăr şi un caz în care autobuzul a intrat în colaps, iar noi, cei din el, a trebuit să punem mână de la mână şi să împingem cu putere măgăoaia de tablă, până i se învârt, din nou, roţile.
Există şi amintiri plăcute!
Dar pentru că nu toate călătoriile cu mijloacele de transport în comun mi-au lăsat şi amintiri neplăcute, trebuie să le menţionez şi pe cele în care şoferul sau oamenii din autobuze, tramvaie sau troleibuze au luat pe braţe cărucioare de copii sau de persoane imobile şi le-au ajutat să urce, cele în care pasagerii au cântat melodii de leagăn bebeluşilor care plângeau de somn, în care bătrânilor li s-a vorbit frumos şi nu li s-a pomenit absolut deloc faptul că i-ar putea căuta doamna cu coasa pe-acasă, sau altele în care hoţii de buzunare au fost imobilizaţi chiar de pasageri, iar şoferul a blocat uşile, până la sosirea poliţiei.
Aveţi şi voi amintiri de pomină din mijloacele de transport în comun?
