Copilul strigă „mami” de zece ori în două minute și, la un moment dat, izbucnești. Ridici vocea, mai mult decât ai fi vrut. Apoi regreți. Se lasă o liniște apăsătoare, iar pe chipul copilului citești tristețe, nedumerire, reproș. Nu e în regulă că s-a ajuns aici. Însă nu ești doar tu de vină! Multă vreme ai crezut că e doar oboseala. Sau că nu mai ai răbdare deloc. „Diagnosticul” clar îți scapă printre degete. Nici medicii nu te ajută prea mult. Dincolo de burnout și de stresul zilnic, perimenopauza, un subiect despre care nu se vorbește prea mult, poartă mare parte din vină. Este o etapă din viața corpului tău pe care nimeni nu știe să o explice suficient. Este perioada premergătoare menopauzei, care poate dura câteva luni sau chiar 10 ani, timp în care hormonii îți dau peste cap somnul, anxietatea și capacitatea de a-ți regla emoțiile. Iar când toate acestea se suprapun peste hopurile vieții de părinte, nimic din viața ta (și a copiilor tăi) nu mai seamănă cu ce era înainte.
„Țipam la copii și nu înțelegeam de ce”
Într-un articol recent din parents.com, Simone Sauter, antreprenor și mamă a doi copii, povestește cum „a navigat” prin această etapă foarte complicată din viața ei: „După două sarcini una după alta și trei ani de alăptare, am decis să mă opresc… dar nu eram pregătită pentru ce urma: în doar câteva săptămâni, starea mea mentală și fizică s-a prăbușit, iar nimeni nu reușea să mă ajute. Au apărut anxietatea și atacurile de panică din senin… nu mai dormeam, mă trezeam în fiecare noapte la ora 2. Am ajuns de două ori la urgențe din cauza unor palpitații atât de puternice încât eram convinsă că voi face infarct. Am observat și schimbări în stilul meu de parenting. Nu mai reușeam să mă țin sub control. Mă irita absolut orice. Fiecare zgomot, fiecare mișcare, fiecare «mami» devenise de nesuportat. Credeam că e burnout, dar, de fapt, treceam prin perimenopauză la nici 40 de ani”, mărturisește ea.
Orice mamă se recunoaște, măcar puțin, în povestea asta. Simți că e ceva în neregulă – în mintea ta, în corpul tău. Nu înțelegi de unde vin toate aceste simptome și nici de ce reacționezi cu totul altfel. Ești mereu nervoasă și țipi, din ce în ce mai des, la copii. Ajungi să te bănuiești de ipohondrie, mergi la doctor și nu găsești vreun diagnostic lămuritor. Iar uneori ți se spune (mai subtil sau nu) că exagerezi.
„Am crezut că e burnout”. Nu era
„Medicul îmi spunea mereu că sunt doar stresată pentru că am doi copii mici și o afacere de condus”, mărturisește Simone Sauter în același articol. Timp de aproape doi ani, a tot căutat răspunsuri și a primit același verdict: stres și burnout parental. Doar că simptomele sale nu dispăreau, oricât de mult s-ar fi odihnit. Ba mai mult, se accentuau și se înmulțeau. Într-un final, a întâlnit un medic care a pus punctul pe i: este perimenopauza – o etapă despre care se vorbește prea puțin și despre care multe femei află abia după luni (sau chiar ani!) de chin, de vinovăție, de incertitudine.
Diagnosticul este frecvent ratat de medici, mai ales pentru că subiectul a intrat relativ recent în atenția specialiștilor. Multe femei ajung să fie plimbate de la un medic la altul, cu explicații incomplete, fără ca simptomele să fie privite ca parte din același proces. Perimenopauza poate începe încă din jurul vârstei de 35–40 de ani și vine cu un spectru larg de manifestări – de la tulburări de somn și anxietate până la schimbări de dispoziție, palpitații, „ceață mentală”, epuizare – simptome care, luate separat, par fără noimă.
Lista este, în realitate, mult mai lungă. Într-un interviu devenit viral, Lisa Snowdon, o cunoscută prezentatoare radio/tv din Marea Britanie, autoare a cărții „Just Getting Started: Lessons in Life, Love, and Menopause”, care militează pentru o mai bună educație în domeniul (peri)menopauzei vorbește despre zeci de simptome pe care le-a trăit pe pielea sa. Și despre care a aflat mult mai târziu că sunt interconectate: bufeuri, transpirații nocturne, atacuri de panică, palpitații, dureri articulare, vertij, senzația de epuizare constantă sau schimbări bruște de dispoziție etc.
Perimenopauza, vinovatul adesea ignorat
Perimenopauza nu arată la fel pentru toate femeile. Specialiștii spun că aceasta poate începe cu aproximativ opt până la zece ani înainte de menopauză, de obicei pe la 40 de ani, uneori chiar mai devreme. Durata medie a perimenopauzei este de aproximativ patru ani, dar poate dura până la 8-10 ani. Unele femei pot fi în această etapă doar câteva luni, în timp ce altele vor fi în această fază de tranziție aproape un deceniu.
Așa cum o arată și studiile recente, la baza tuturor schimbărilor din timpul perimenopauzei stau fluctuațiile de estrogen și progesteron. Acestea influențează direct neurotransmițătorii din creier și sistemele care reglează stresul și emoțiile. Când aceste mecanisme sunt destabilizate, reacțiile emoționale, impulsivitatea și iritabilitatea ies la suprafață. Sunt tot mai greu de controlat.
De aici apare și senzația pe care multe femei o descriu aproape identic: că nu mai au acces la ele însele, așa cum se cunoșteau înainte. În viața de zi cu zi alături de copii asta se traduce în lucruri aparent mărunte care devin tot mai greu de dus – agitație, întreruperi, cereri repetate („mama! mama!”).
Noua noastră dispoziție afectează invariabil relația cu copiii. Tocmai în prezența lor, atunci când e nevoie de stăpânire de sine, de reglare emoțională și echilibru, ne pierdem cel mai ușor cumpătul. Pe cât de intense sunt schimbările noastre interioare, pe atât de dramatic se vede schimbarea asta din exterior, prin ochii copiilor noștri. Ei nu știu ce e perimenopauza și nici nu pot explica stările noastre oscilante. Văd doar că mama lor, cea mai răbdătoare și iubitoare ființă din lume până atunci, devine brusc irascibilă și țipă din orice. Și, fără altă explicație, ajung – din păcate – la concluzia că e vina lor.
„Perimenopause rage”. Furia și vinovăția
„Furia perimenopauzei“ (perimenopause rage) este descrisă de ca fiind această intensă și volatilă stare emoțională pe care unele femei o experimentează pe măsură ce vârsta reproductivă se apropie de sfârșit. Până la 70% dintre femei raportează probleme de dispoziție, cum ar fi iritabilitatea și furia, în timpul tranziției către menopauză, proces care poate dura câțiva ani.
„Simptomele mele au avut un impact uriaș asupra vieții mele și stilului meu de parenting. Țipam la copiii mei… Mi se rupea inima când le vedeam fețele triste și, în același timp, nu reușeam să reacționez altfel”, mărturisește Simone Sauter pentru Parents.com. Multe dintre femeile care trec prin această etapă spun că e foarte greu de explicat cum te simți: vezi că ești irascibilă, că reacționezi mai tare decât de obicei, că te înfurii, că țipi, dar pare că o faci cumva împotriva propriei voințe. Simți că reacțiile tale par să urmeze un tipar, vezi teama sau dezamăgirea în ochii copilului, dar parcă nu mai ai acces la „frâna” aceea interioară care înainte funcționa automat.
Aceste izbucniri nu sunt rare și nici întâmplătoare. „Poți fi surprinsă de propriile izbucniri (mai ales când sunt declanșate de lucruri banale sau sunt îndreptate către cei dragi) simți că nu te mai recunoști și te temi că asta este noua ta personalitate, că asta ai devenit”, spune Dr. Louise Newson, medic specialist în echilibru hormonal, cunoscută în Marea Britanie drept „medicul care a declanșat revoluția menopauzei”. Când ești o mamă aflată la perimenopauză, nu ai de gestionat doar emoțiile și tantrum-urile copilului, ci și pe ale tale – fix în același timp! Și, chiar dacă tu ești adultul din încăpere, cu propria furie este cel mai greu.
Și apoi vine sentimentul cel mai greu de dus: vinovăția. Pentru că nu e „doar un moment în care ai ridicat vocea”. Este un episod destul de frecvent în timpul acestei perioade, în care știi că ai reacționat altfel decât ți-ai fi dorit. Îți privești copilul și știi exact ce ai greșit, știi sigur că nu asta îți doreai și că tocmai aceste „crize” încercai din răsputeri să le eviți.
Nu ești o mamă rea. Ești o femeie în tranziție
Există soluții medicale care pot atenua simptomele debilitante ale perimenopauzei, de la terapie hormonală la ajustări de stil de viață (somn, nutriție, mișcare), până la suport psihologic. Însă nu există o rețetă universal valabilă, iar abordarea corectă se construiește individual, în funcție de simptome și context.
Susan, autoarea mărturisirii din articolul Parents.com, spune că după toată perioada de confuzie, cu reacții greu de controlat și vinovăție, una dintre cele mai importante schimbări nu a fost tratamentul în sine, ci înțelegerea. Faptul că, în sfârșit, exista un nume pentru ceea ce trăia. „În zilele în care nu mă simt bine, copiii mei știu că asta se întâmplă din cauza hormonilor, nu din cauza lor, pentru că vorbim deschis despre asta”, admite ea.
Desigur, episoadele de furie nu se șterg cu buretele. Nu se rezolvă totul ca prin magie, dar schimbă esențialul: copilul înțelege că nu el poartă vina. Știm prea bine că nu putem fi părinți perfecți, dar putem încerca să reparăm ce am greșit.
Cu un diagnostic corect, cu sprijin (inclusiv din partea partenerului) și cu mai multe informații despre etapa prin care trecem, putem să nu mai tratăm perimenopauza ca pe un eșec personal. O putem privi ca pe o tranziție biologică, care ne schimbă temporar felul în care funcționăm – inclusiv în rolul de mame. Odată ajunse în această etapă, poate n-ar fi rău să ne privim în oglindă, să tragem aer în piept și să spunem „Nu ești o mamă care țipă prea mult. Ești o femeie care încearcă să-și mențină echilibrul atunci când nimic nu mai pare la fel de stabil”.
