De mai bine de jumătate de an, viața noastră este acaparată de alegeri. Ură. Dezbinare. Certuri. Despărțiri. Violență (momentan doar) verbală. Parcă ni s-a pus un văl pe ochi și am uitat că după aceea vom trăi din nou unii cu alții. Că ne vom întâlni din nou pe stradă, în pauza de țigară la birou, la părinți la masă în weekend. Ne-am învrăjbit atât de tare încât parcă am dezvoltat surzenie selectivă și nu mai auzim decât ce ne convine. De jumătate de an, aerul este îmbâcsit cu atâta ura încât îmi este realmente frică de ceea ce va urma după 18 mai.
Am obosit. M-au sleit de puteri frica și nesiguranța zilelor, lunilor și anilor ce vor veni. Creierul îmi este blocat de violența cu care oamenii care își văd de treaba lor sunt amenințați individual. Sunt terifiată de câte minciuni s-au spus și, mai ales, de faptul că au fost crezute sau uitate. „A fost marketing!” Nu pentru lumea asta mi-am crescut eu copiii. Nu! Le-am spus întotdeauna că trebuie să învețe, să aibă o educație solidă pentru a reuși în viață. Le-am dat libertatea de a spune ce gândesc. Le-am lăsat spațiu să decidă pentru ei. Le-am spus să nu recurgă la violență decât în ultimă instanță, ca măsură de autoapărare. Și-acum se conturează o lume în care nimic din toate acestea nu vor mai avea vreo valoare.
Mi-e teamă de lumea în care ajunge șef cel mai slab dintre angajați
Ce lume le pregătim noi copiilor noștri? Oare nu le spunem noi că trebuie să învețe bine la școală pentru că doar prin educație vor avea o viață bună? Nu le spunem că școala/ cartea/ studiul, și nu golănia le deschid uși și le asigură viitorul?
Ce lume le pregătim copiilor noștri dacă susținem oameni fără experiență profesională, oameni care recunosc că au făcut evaziune fiscală, care, atunci când îi întrebi ce au muncit zâmbesc cu subînțeles și dau răspunsuri abstracte? De câte ori nu te-ai enervat pe vreun șef mai slab pregătit ca tine, dar ajuns în funcție înaltă prin te miri ce împrejurări? Dacă la job te-a scos din sărite, de ce ai alege pe cineva care să conducă o țară după același model? Serviciul îl poți schimba ca să scapi de stres, țara, mai greu. Și dacă tot vorbim despre profesionalism, poate le-ai spus și tu copiilor tăi să fie responsabili. De la cine să învețe acest lucru când cel care ne-ar putea fi președinte își asumă angajamente de care mai apoi fuge?
Mi-e teamă de lumea în care cine nu știe să țipe și să lovească e „mucușor”
De câte ori nu i-ai spus copilului tău să evite conflictele sau să nu fie violent? Și de ce luăm în considerare să alegem la cârma țării un om care este violent fizic, în limbaj, în atitudine? Îmi este teamă să îmi cresc copiii într-o lume în care violența este răspunsul la orice, iar cei care nu știu să ridice mâna ori tonul sunt considerați niște „mucușori”. Cum te simți când știi că în țara ta, într-o tabară organizată de partidul unuia dintre candidații ajunși în ultimul tur al alegerilor prezidențiale, o fată de 17 ani a fost violată? Încearcă să arunci un ochi pe comentariile la postările celor care denunță aceste fapte. Nu de puține ori, celor care condamnă aceste fapte li se urează să ajungă și ei într-o astfel de tabără. Nu li se pare nimic în neregulă. Mi-e teamă că nu ne va fi frică să ne lăsăm fetele pe stradă după 18 mai. Asta este lumea pe care le-o pregătim copiilor noștri?
Le-am spus de multe ori copiilor mei să își vadă de treaba lor și să încerce să facă pe cât pot de bine ceea ce intră în responsabilitatea lor. Sfatul acesta pare depășit, pentru că în lunile astea de alegeri am aflat că, dimpotrivă, trebuie să stăm mai mult cu nasu-n viețile altora, să le numărăm scamele din case, vasele nespălate din chiuvetă și perișoarele din ciorbă.
Nu vreau o lume în care cuvântul „autist” să fie înjurătură, nici una în care femeile sunt amenințate că sunt agresate sexual și numite scroafe, în care conflictele se rezolvă cu pumnul. Omenirea a trecut nu de mult timp prin astfel de regimuri și încă există martori să povestească prin viu grai ororile. Nu avem nevoie de așa ceva. Nici noi, nici copiii noștri.
Ura nu este niciodată soluția
Ce lume le pregătim copiilor noștri dacă nu vom alege responsabil, ci mai degrabă din răzbunare și neputință? De ce ne lăsăm împărțiți între nevoiași și ciocoi, între elite și needucați? Și pe mine mă scot din sărite profesorii care nu vin la oră, mă îngrijorează prețurile care cresc zi de zi, îmi vine să urlu când văd aroganța politicienilor, mergem pe aceleași drumuri, sprijinim aceleași uși pe la spitale. Dar nu vreau să arunc totul în aer, pentru că ce avem acum e un punct de pornire pentru a construi ceva puternic.
Îmi este frică. Foarte frică. Dintotdeauna violența de orice fel m-a paralizat și nu am știut cum să reacționez. Acum, ura și brutalitatea plutesc în aer și simt un gol în stomac. O apăsare în capul pieptului, care se activează de fiecare dată când mă gândesc ce s-ar putea întâmpla după 18 mai. Nu de sărăcie mi-e cel mai frică. O reglăm din pâine, cum se zice. Dar libertatea și siguranța nu avem cu ce să le înlocuim. Nimeni nu-și poate lua votul înapoi când află, mai târziu că „a fost doar marketing”. Să nu ne jucăm cu focul, să nu semănăm acum vânt, pentru că riscăm să culegem furtună!
UPDATE. 19 mai 2025. După mai bine de două săptămâni, azi noapte am dormit pentru prima dată bine. Știu că nu va fi ușor, că așa e contextul. Dar mi s-a luat o piatră de pe inimă știind că nu violența și minciuna vor guverna. De azi, le pot spune copiilor că dacă înveți și ești determinat poți ajunge chiar președintele României. Ce șansă avem să punem educația pe primul loc! Să nu o irosim!
