În fiecare an, pe 8 martie, primim flori și urări despre „gingășie” și „frumusețe”. Dar ziua asta nu s-a născut din delicatețe, ci din revoltă. Din femei care au spus că nu mai acceptă să li se spună unde le e locul. Pentru unele dintre noi, cuvântul „feminism” are încă o încărcătură incomodă. E asociat cu conflicte, cu extreme, cu ideea că ar fi „împotriva bărbaților”. De aceea, multe femei spun simplu: „nu sunt feministă”. Dar, dincolo de etichetă, lucrurile sunt mai simple. Feminismul înseamnă că putem munci fără să cerem voie. Că putem pleca dintr-o relație care ne rănește. Că violența nu mai e considerată „treabă de familie”. Sunt lucruri care azi par normale, dar care nu au fost mereu așa. Când reducem feminismul la o glumă, uităm de ce a fost nevoie de el. Iar când uiți asta, începi să crezi că nu mai e necesar.
Hai să fim sincere: multe dintre noi trăim cu senzația că lucrurile stau bine. Putem studia ce vrem. Putem avea un job. Putem câștiga bani. Putem divorța. Putem vota. Putem spune „nu”. Și pentru că putem toate astea, ni se pare normal. Dar nimic din toate astea nu a apărut natural, ca o evoluție firească a lumii. N-am primit nimic din toate astea cadou. A fost nevoie de presiune, de revolte, de insistență. A fost nevoie de momente colective în care femeile au strigat, din nou și din nou, că sunt persoane întregi, nu jumătăți atașate cuiva.
Feminismul nu este despre superioritate. Este despre siguranță.
Când vorbim despre feminism, vorbim despre dreptul unei femei de a merge pe stradă fără să-și calculeze traseul în funcție de lumină și de ora din noapte. Vorbim despre dreptul de a spune „nu” fără să fie pus sub semnul întrebării. Vorbim despre dreptul de a fi plătită pentru munca ei fără justificări suplimentare. Despre dreptul oricărei femei de a nu fi redusă la aspectul fizic sau la statutul marital. Pentru o mamă, feminismul înseamnă siguranța că fiica ei nu va fi educată să tolereze controlul sub forma geloziei. Înseamnă certitudinea că fiul ei nu va învăța că forța este o dovadă de autoritate.
Feminismul a fost adesea văzut ca o luptă împotriva bărbaților. În realitate, este o luptă împotriva dezechilibrului de putere. Nu cere privilegii. Nu cere inversarea dominației. Cere reguli egale pentru toți. Nu e despre a câștiga mai mult decât altcineva. Este despre a nu pierde din start.
- CITEȘTE ȘI: De ce sunt eu feministă
„Niciuna înfrântă. Niciuna uitată. Niciuna mai puțin”
Există o iluzie confortabilă că lucrurile s-au rezolvat, că lupta asta aparține trecutului. Realitatea ultimilor ani arată însă că drepturile pot fi limitate sau golite de conținut. Și nici măcar nu vorbim despre limitări subtile. Vorbim despre femei ucise de parteneri sau foști parteneri. Despre cazuri repetate în care semnalele de violență au fost ignorate până când a fost prea târziu. Femicide.
Cuvântul femicid a intrat în spațiul public pentru că nu mai putem trata aceste crime ca pe simple drame familiale. Crime motivate de control, de posesivitate, de refuzul acceptării unei despărțiri. Sunt expresia extremă a ideii că o femeie aparține cuiva. Protestele „Niciuna mai puțin” au apărut din furie și din revolta de a vedea aceleași știri, aceleași explicații, aceleași justificări. Femeile au ieșit în stradă nu pentru un slogan abstract, ci pentru dreptul de a rămâne în viață. În 2023, cuvântul „femicid” a intrat oficial în dicționar. Limba română a recunoscut termenul. Juridic, însă, în 2026, România încă dezbate introducerea distinctă a infracțiunii de femicid în Codul penal. Proiectul de lege a fost adoptat de Senat, dar așteaptă votul final al Camerei Deputaților.
Este ironie? Poate… Dar asta spune un lucru simplu: nu am ajuns la capătul drumului. Dacă încă discutăm dacă aceste crime trebuie numite și tratate distinct, înseamnă că încă e nevoie de presiune, de voce, de implicare. E nevoie încă de luptă.
Feminismul care educă
Feminismul nu e un manifest. El există în lucruri aparent banale. În momentul în care alegem să nu râdem la o glumă care reduce femeile la stereotipuri. În clipa în care nu îi spunem fiicei „așa sunt băieții” ca să justificăm un comportament lipsit de respect. În decizia de a nu ne crește băieții cu ideea că „bărbații nu plâng”, confundând vulnerabilitatea cu slăbiciunea. Feminismul se vede când aplicăm aceleași criterii pentru toți. Când o femeie într-o funcție publică e evaluată după ce face, nu după cum arată.
Copiii nu învață egalitatea din definiții. O învață din ce văd acasă. Din cum vorbesc părinții unul cu altul. Din cine ia deciziile și dacă sunt ascultați amândoi. Din ce comportamente sunt tolerate și ce comportamente sunt corectate. Învață și din cum le explicăm iubirea. Dacă le spunem că gelozia e „normală” sau că a controla pe cineva e „dovadă că ține la tine”, le transmitem că iubirea înseamnă posesivitate. Că e în regulă să verifici telefonul cuiva. Că e acceptabil să impui limite prin frică. Dar iubirea nu înseamnă control. Înseamnă respect. Iar respectul nu ar trebui să depindă de gen. Nici libertatea.
Ce le datorăm femeilor din trecut
Ziua femeii s-a născut din mișcările femeilor muncitoare de la începutul secolului XX, care au cerut drept de vot și condiții de muncă mai bune. Propunerea unei zile internaționale dedicate femeilor a fost făcută în 1910, iar în 1977 ONU a recunoscut oficial Ziua Internațională a Femeii. Pentru a separa noua sărbătoare de originile socialiste ale zilei de 8 martie, adunarea a menționat că poate fi sărbătorită în orice zi din an și „în conformitate cu tradițiile și obiceiurile istorice naționale”. În contrast cu practicile feministe de a folosi-o ca o zi de protest, ONU a declarat-o drept o zi de „reflectat asupra progresului realizat”, potrivit Wikipedia.
De atunci, istoria acestei zile s-a scris prin multe alte momente-cheie: lupta pentru dreptul la avort și control asupra propriului corp, protestele masive împotriva interzicerii avortului în diverse țări, revoltele femeilor din Iran împotriva obligativității hijabului, sau lupta fetelor din Afganistan pentru dreptul de a merge la școală.
Nu toate feministele au pornit din săli de conferință sau din elite academice. Unele au pornit din școală, dintr-un sat, dintr-o comunitate mică, dintr-o viață obișnuită care a devenit, brusc, teren de luptă.
Malala Yousafzai (FOTO: Shutterstock) avea 15 ani când a fost împușcată pentru că mergea la școală și susținea dreptul fetelor la educație. A supraviețuit și a transformat tentativa de a fi redusă la tăcere într-o voce globală pentru milioane de fete.
Justyna Wydrzyńska (FOTO: Wikipedia CC BY-SA 4.0), activistă din Polonia, a devenit simbol al rezistenței civice după ce a fost condamnată pentru că a ajutat o femeie aflată într-o relație abuzivă să aibă acces la pastile pentru avort, într-un context legislativ extrem de restrictiv.
Nadia Murad (FOTO: Shutterstock), supraviețuitoare a sclaviei sexuale impuse de ISIS, a ales să vorbească despre violența sistematică asupra femeilor și a transformat propria traumă într-o luptă internațională pentru justiție.
Trei femei. Trei contexte diferite. Un lucru comun: au refuzat să accepte că tăcerea e soluția.
