Familiile disfuncționale nu arată ca în filme. Nu înseamnă doar violență, scandaluri, certuri permanente. Uneori sunt familii aparent normale, cu părinți care își iubesc copiii, dar care nu știu să gestioneze conflictul, apropierea emoțională sau propriile frustrări. Mulți adulți își dau seama că au crescut într-o familie disfuncțională abia după ce devin părinți. În copilăria lor totul părea „normal”. Și, să fim sinceri, mulți dintre noi am crescut după aceleași reguli nescrise: „nu-mi întoarce vorba!”, „nu mai plânge!”, „nu face scandal!”. Însă, odată ce devenim părinți, copiii ne pun în față „oglinda sincerității”. Ne surprindem ridicând tonul – exact ca părinții noștri – sau ne speriem de cât de tare ne destabilizează plânsul și conflictele mici. Ne trezim la realitate când copiii noștri mărturisesc „mi-e frică atunci când țipi”.
Lindsay C. Gibson, autoarea cărții „Adult Children of Emotionally Immature Parents” (Copiii adulți ai părinților imaturi emoțional) spune într-un interviu pentru Business Insider că aparența normalității poate fi înșelătoare: „Poți avea haine frumoase, poate să nu îți lipsească nimic pe masă, dar, în interior, e foarte posibil să trăiești cu un sentiment de singurătate emoțională și cu senzația că ceva nu este deloc în regulă, iar asta îți afectează sentimentul de apartenență”. Tot mai mulți psihologi vorbesc în ultima vreme despre aceste „răni invizibile” ale copilăriei. Cei care au crescut în familii dominate de tensiune, control sau perfecționism, ajung adulți anxioși, hiper-responsabili sau incapabili să pună limite fără vinovăție.
Ce înseamnă, de fapt, o familie disfuncțională
Când auzim expresia „familie disfuncțională” ne gândim la cazuri extreme: violență, alcoolism, abuz sau scandaluri permanente. Psihologii spun, însă, că lucrurile sunt mult mai nuanțate. O familie poate părea stabilă din exterior (părinții sunt prezenți, copiii merg la școală, există vacanțe, reguli, activități) și totuși, în sânul familiei, relațiile să fie construite pe tensiune, control, frică sau lipsă de conexiune emoțională.
Într-un articol publicat de Parents, psihologul Brett A. Biller spune că nu există o definiție unică pentru familia disfuncțională. În general, este vorba despre o dinamică în care membrii familiei nu se simt în siguranță emoțional sau nu își pot exprima nevoile și emoțiile într-un mod sănătos. Psihologii subliniază o diferență importantă între familiile disfuncționale și cele toxice. Dacă o familie toxică presupune comportamente constant abuzive și distructive, într-o familie disfuncțională părinții pot să își iubească sincer copiii, dar se confruntă cu probleme de comunicare și reglare emoțională, tocmai pentru că așa au crescut, la rândul lor. Și, pentru că aceste comportamente se transmit de generații întregi și sunt „normalizate”, un copil crescut într-o familie disfuncțională poate ajunge să constate asta și să observe efectele copilăriei sale abia la maturitate.
Un mediu aparent normal
În mediile familiale în care există o tensiune constantă copiii învață repede ce trebuie evitat: să nu răspundă părinților, să nu plângă prea mult, să nu contrazică și să fie vigilenți – atenți permanent la stările adulților din jur. Liniștea (aparentă, și ea) ajunge să fie mai importantă decât sinceritatea, iar cei mici învață să își adapteze comportamentul ca să nu se creeze (iarăși!) o stare de tensiune.
Psihologii i-au numit „părinți imaturi emoțional” pe adulții care au dificultăți în gestionarea conflictului, a frustrării sau a apropierii emoționale. Specialiștii citați de The Guardian spun că acești părinți „evită emoțiile, resping introspecția și minimizează nevoile emoționale ale celorlalți”. În viața de zi cu zi, asta poate însemna că părintele schimbă subiectul atunci când copilul încearcă să abordeze o temă dificilă sau reacționează disproporționat la emoțiile sale.
Semnele tăcute ale unei familii disfuncționale
În articolul din Parents citat anterior sunt enumerate câteva dintre cele mai frecvente semne ale disfuncționalității familiale:
- lipsa comunicării, conflicte constante, secrete;
- comportamente de control, absența susținerii emoționale sau a empatiei;
- relații nesănătoase sau codependente;
- tendința de a găsi mereu un „vinovat” în familie;
- accent exagerat pe competiție, comparații sau favoritisme;
- inversarea rolurilor dintre părinți și copii;
- reguli și limite slabe sau inexistente;
- părinți neglijenți sau neimplicați emoțional;
- comportamente abuzive, consum de alcool și abuz de substanțe.
Una dintre cele mai întâlnite dinamici în familiile disfuncționale este parentificarea, fenomen pe care psihoterapeuta Sandra Kushnier îl descrie în articolul citat anterior. Este vorba despre situațiile în care copiii preiau roluri emoționale sau practice care aparțin adulților. Specialistul subliniază faptul că, în familiile marcate de conflict sau instabilitate, unii copii ajung să aibă grijă de stările și nevoile părinților încă de la vârste foarte mici.
Ce spun studiile despre efectele acestor dinamici
În ultimii ani, cercetările despre experiențele adverse din copilărie (Adverse Childhood Experiences) au arătat că nu doar violența afectează dezvoltarea emoțională a copiilor, ci și conflictul constant, tensiunea din casă sau indisponibilitatea emoțională. Potrivit CDC, aceste experiențe pot avea „efecte negative pe termen lung asupra sănătății și stării de bine”. Specialiștii de la Harvard Center on the Developing Child explică faptul că stresul toxic apare atunci când un copil este expus repetat la adversitate „fără relații de sprijin care să protejeze copilul de stres”. În timp, această stare constantă de alertă poate afecta reglarea emoțională, anxietatea, somnul și felul în care copilul reacționează la conflict sau apropiere emoțională.
Psihologii de la Child Mind Institute atrag atenția că anxietatea și trauma pot fi tratate uneori ca fiind „probleme de comportament” și pot fi confundate cu obrăznicia sau ADHD-ul. Mulți copii expuși la stres emoțional constant devin agitați, impulsivi sau par permanent încordați. Iar aceste efecte nu dispar automat odată cu maturizarea, motiv pentru care mulți adulți ajung să observe abia târziu cât de mult îi influențează felul în care au crescut.
Conștientizarea vine târziu
Pentru cei care au trăit în familii disfuncționale primele semnale de alarmă vin destul de târziu, abia atunci când intră în contact cu alte tipuri de relații. Unii observă că în alte familii părinții știu să ceară iertare copiilor atunci când greșesc, că oamenii pot avea conflicte sau divergențe constructive sau că emoțiile nu sunt întâmpinate cu ironie, rușine ori tăcere. Ajunși la maturitate, copiii crescuți în mediu disfuncțional constată că în relațiile de cuplu le este greu să impună limite, să vorbească despre ceea ce simt sau să suporte ideea unui conflict fără anxietate.
Pentru mulți, adevărata conștientizare apare abia după ce devin părinți. Atunci încep comparațiile involuntare cu propria copilărie și apar întrebările incomode: „de ce mă sperie atât de tare plânsul copilului meu?” „de ce mă simt vinovat când spun «nu»”? „de ce reacționez exact cum reacționau părinții mei?”. Parenting-ul îi obligă pe mulți adulți să privească și să analizeze pentru prima dată tiparele în care au crescut.
- CITEȘTE ȘI: „În niciun caz nu merg la ai mei de sărbători!” Trei motive pentru care familiile rămân dezbinate
Cum ieșim din cercul vicios al relațiilor disfuncționale
Specialiștii citați de Parents spun că aceste tipare „ancestrale” pot fi schimbate doar dacă le privim în față. Psiholoaga Erin O’Callaghan explică faptul că „toți membrii familiei trebuie să recunoască rolul pe care îl joacă în aceste dinamici”, înainte ca lucrurile să se schimbe cu adevărat. E important să observăm și să adresăm criticile permanente, tendința de a evita conflictul, controlul excesiv sau dificultatea de a vorbi despre emoții fără rușine și nevoia de a intra în defensivă.
Se pot repara efectele unei familii disfuncționale? Cu siguranță! Însă specialiștii ne spun să nu ne așteptăm la minuni. Repararea acestor daune nu presupune un stil perfect de parenting, nici absența conflictelor. Din contră, multe familii sănătoase sunt construite pe capacitatea de a repara relația după momente dificile. Este foarte important să ceri iertare copilului când greșești, să rămâi prezent într-un conflict fără să țipi sau să îi permiți copilului să fie trist, furios sau frustrat fără să îl faci să se simtă vinovat pentru asta. Brett A. Biller spune că familiile nu sunt condamnate să rămână disfuncționale pentru totdeauna, mai ales că tot mai mulți părinți încearcă astăzi să ofere propriilor copii un mediu cu mai multă siguranță emoțională decât cel în care și-au trăit ei copilăria.
