De câțiva ani, știrile despre Iran au o însemnătate aparte pentru mine. După orice reportaj despre revolte reprimate și oameni bătuți sau uciși mă întreb dacă ”fetele mele”—Sara, Neda, Leila, pe care le-am găzduit o săptămână la mine acasă — sunt bine. Zilele acestea, când mii de oameni care care au protestat împotriva regimului islamic au fost uciși, iar telefonia și internetul au fost tăiate (pentru ca imaginile cu atrocitățile să nu fie distribuite în exteriorul țării și pentru ca protestatarii să nu se poată organiza), am mers mai departe cu gândurile și mi-am pus o întrebare care m-a înfiorat: ”oare cele trei fete sunt în viață?”. Am încercat să le contactez, dar niciuna nu mai are acces la internet sau la telefonie. Din fericire, am reușit să îl găsesc pe Kourosh (23 de ani), unul dintre prietenii lor, care studiază acum în Europa.
Notă: Pentru siguranța familiilor și a prietenilor rămași în Iran, la cererea lui Kourosh, numele celor implicați au fost schimbate.
În urmă cu câțiva ani, familia mea a făcut parte dintr-un proiect de schimb de experiență cu copii din mai multe țări, printre care și Iran. Adolescenții veniți aici au participat la tot felul de activități, au învățat dansuri tradiționale, au gătit rețete românești, iar la final au participat la un festival multicultural. Sara și Neda erau pe-atunci două adolescente de 15 și 16 ani, care au venit la București împreună cu profesoara lor Leila și cu alți copii iranieni. Pe cele două fete le-am găzduit timp de o săptămână la mine acasă. Între noi s-a creat o legătură destul de puternică și am prins tare drag de ele.
Mi-au plăcut din prima clipă când le-am văzut la aeroportul Otopeni. Erau numai zâmbet, frumoase și fâșnețe, gata să descopere o lume nouă. Atât eu, cât și copiii mei eram curioși să cunoaștem mai multe despre o cultură despre care am învățat doar din lecțiile de istorie. Fetele ne-au povestit atunci nu doar cât de frumoasă este țara lor natală și cât de minunați sunt oamenii, dar și despre greutățile prin care trec.
- Într-un moment în care vocile din Iran sunt reduse la tăcere, vrem să arătăm ce simt, cum gândesc și ce speră iranienii care și-au găsit refugiul în România și în alte țări europene, oameni pentru care exilul nu mai înseamnă doar dor și vinovăție, ci și frică pură, neputință și sentimentul că riscă să-și piardă familiile fără să poată face nimic. Vă invităm să citiți și:
- Mărturia unei studente iraniene la București: „Viața în Iran e ca într-o închisoare fără ziduri. Când am fost acceptată la ASE, am simțit că e singura cale de supraviețuire”
- „Nu știm dacă sunt în viață. Le lăsăm zilnic mesaje, chiar dacă nu sunt văzute”. Cum trăiesc iranienii din România, între vină și teroare. Interviu cu Nafiseh Shokri, fondatoarea comunității iraniene
Adolescență umbrită de un regim dur
Deși erau doar niște copile pline de viață, cele două fete duceau cu ele povara unei vieți grele, deși amândouă proveneau din familii odată înstărite. Sancțiunile economice internaționale introduse după instaurarea Republicii Islamice și înăsprite ulterior prăbușiseră moneda națională, iar viața multor familii s-a schimbat radical. Afacerile mici au fost primele care au cedat, iar clasa de mijloc a fost practic ștearsă. Tatăl uneia dintre fete fusese nevoit să închidă restaurantul familiei și să caute soluții alternative de supraviețuire.
Dar nu situația economică era cea care le făcea să se gândească cu tristețe la țara lor, ci modul în care conducătorii lor se raportau la libertatea persoanei. Fetele resimțeau cel mai mult acest lucru pentru că lor li se dicta cum să se îmbrace, unde au voie să meargă (de exemplu, nu aveau voie pe stadion), cum să se poarte în public. Grijile lor erau împărtășite de toți cei din grupul venit din Iran. Profesoara lor încerca din răsputeri să deschidă lumea copiilor implicându-i în diverse proiecte culturale.
Când au ajuns în aeroportul Otopeni, fetele purtau văl și haine lungi care le acopereau integral mâinile și picioarele, deși afară era foarte cald. De îndată ce am făcut fotografia oficială de grup, vălul a dispărut. Mi-au spus ulterior că aproape toți cunoscuții lor din Iran duceau o viață dublă: în casele lor și curțile lor erau liberi, pe stradă erau obligați să respecte legile impuse de conducerea islamică a țării. Atât adulții, cât și cei tineri tânjeau după viața de dinainte de instaurarea Republicii Islamice.
Experiența românească pentru fetele din Iran
Fetele au venit la noi cu o mulțime de daruri, de la dulciuri până la obiecte de decor și jocuri specifice persane. Ni le-au oferit nu doar cu bucuria de a face cadouri, dar și cu mândria de a ne prezenta o parte din cultura lor. În două dintre seri s-au oferit să ne gătească, iar pentru acest lucru au venit pregătite cu orez și condimente. Noi, la rândul nostru, ne-am străduit să le facem șederea cât mai plăcută, așa că le-am dus la plimbare prin București, la un parc acvatic, la Sinaia. Erau toți atât de fericiți! Chiar mi-au spus că viața adolescenților în România trebuie să fie foarte frumoasă pentru că au de toate, mai ales libertatea de a se distra cum vor.
Leila, profesoara, a resimțit și mai mult diferențele între viața într-un regim democratic și unul autoritar cum era (și este încă) în Iran. Îi plăcea cum sunt femeile tratate în societate, cum putem merge oriunde fără să ne temem că facem ceva greșit, cum putem vorbi deschis despre orice subiect. A venit în România cu gândul că este o țară săracă, pentru că acestea erau informațiile pe care le găsise pe internet. După numai două zile, mi-a spus aproape rușinată despre preconcepțiile ei legate de țara noastră, bucuroasă fiind că nu a găsit aici nimic din ceea ce își închipuise. Am continuat să vorbim mult timp după finalizarea proiectului respectiv, îi trimiteam link-uri și diverse informații pentru cercetările pe care le făcea despre cultura balcanică, iar la un moment dat chiar ne-a invitat să îi vizităm țara. Nu am reușit să onorăm invitația.
Când a început revolta din Iran, le-am contactat pe fete, așa cum o mai făcusem în anii anteriori, pentru a afla dacă sunt bine. Apoi am aflat că în Iran nu mai există acces la internet. Am încercat să găsesc alți copii din grupul care a fost în România, în speranța că unul dintre ei ar avea vești despre ele. Așa l-am găsit pe Kourosh, care acum este student la sociologie la o universitate din Italia. A fost și el în grupul de copii iranieni veniți la București în urmă cu mai mulți ani. Chiar dacă nu a stat la mine acasă, am interacționat mult cu el și mi-l aminteam foarte empatic și apropiat de toți copiii.
Cu sufletul la gură în așteptarea unei vești
L-am sunat pe Kourosh într-o dimineață în care la TV curgeau știri cu imagini din Iran, filmate pe ascuns în timpul protestelor. Mureau oameni, legăturile cu exteriorul erau tăiate, iar veștile venite pe căi neoficiale erau îngrijorătoare. Kourosh era obosit, tensionat, dar extrem de lucid. S-a bucurat când a auzit că sunt jurnalist și că în România se vorbește despre revolta din Iran. ”Este foarte important ca toată lumea să știe ce se întâmplă acolo, pentru că mor oameni pentru simplul fapt că își doresc o viață mai bună”. Nu știa nimic despre prietenii de acasă, iar veștile privind familia lui erau limitate.
De câteva zile stătea permanent cu telefonul în mână, așteptând cele câteva secunde rare în care rudele lui reușeau să prindă o legătură cu exteriorul. Știa doar că părinții lui și cei ai iubitei lui sunt în viață. „E o mare ușurare când aud asta la telefon, dar senzația nu ține decât câteva minute. După aceea, revine frica.”
Internetul din Iran este aproape complet tăiat și foarte puțini oameni au o conexiune extrem de limitată, prin sateliți Starlink, cumpărați pe ascuns. Chiar și aceștia sunt vânați acum: regimul trimite oameni din ușă în ușă pentru a distruge echipamentele. Vărul lui Kourosh locuiește într-o zonă în care, din pur noroc, prinde zilnic câteva minute de semnal. Minute în care tot ceea ce poate transmite este „suntem bine”. Kourosh nu știe dacă ai lui merg la proteste, dacă au sau nu ce mânca, dacă au medicamente.
Plecarea din Iran pentru o viață normală
Tânărul a plecat din Iran cu mai bine de un an în urmă, împreună cu iubita lui. Erau colegi de facultate, studiau sociologia, și mai aveau un an până la finalizarea studiilor. Au ales să plece nu doar pentru educație, ci pentru că viitorul devenise imposibil de imaginat acolo. „Nu e vorba doar de bani”, mi-a spus. „Banii au aprins scânteia, dar libertatea este miza reală. Libertatea de a fi tu însuți.” În Iran, explică el, nu ai voie să exiști decât dacă ești exact ceea ce statul decide că trebuie să fii. Altfel, ești arestat sau chiar ucis.
Revolta începută la finalul lui decembrie 2025 a pornit dintr-un colaps economic brusc. Moneda Iranului a pierdut până la un sfert din valoare în doar câteva zile, iar în ultimele luni, peste 60%. Comercianții din bazar au fost primii care au închis prăvăliile și au ieșit în stradă. În câteva zile, protestele s-au extins în marile orașe, apoi în aproape toate provinciile. „În cinci zile, 25 din 31 de provincii erau în stradă. În peste 120 de orașe”, spune Kourosh.
„Nu mai au nimic de pierdut. Totul le-a fost luat”
Răspunsul regimului a fost unul de o brutalitate care pare de neconceput în 2026. Internetul și liniile telefonice au fost tăiate complet. Oamenii sunt împușcați, adesea direct în cap. Mii de persoane ar fi fost ucise în doar câteva zile, potrivit mai multor organizații internaționale care urmăresc situația din Iran. Execuțiile se fac fără procese, fără avocați, fără drept de apărare. „Este o demonstrație de forță”, spune Kourosh. „Dar este și un semn de slăbiciune. Nu mai au oameni suficienți să controleze mulțimea.”
Și totuși, în ciuda fricii, mulți oameni nu mai pleacă din stradă. „Nu le mai este frică”, îmi spune. „Pentru că nu mai au nimic de pierdut. Totul le-a fost luat.” Cuvintele lui se leagă dureros de ceea ce îmi povesteau Sara și Neda în urmă cu câțiva ani. Despre vieți trăite pe jumătate, despre reguli rigide respectate doar pe stradă, despre libertatea care începea abia după ce se închidea ușa casei.
Pentru toți este greu, dar pentru femei este de neimaginat
Kourosh vorbește și despre situația femeilor din Iran. Despre cât de greu le este, despre controlul asupra corpului lor, asupra hainelor pe care le poartă, asupra gesturilor pe care le fac. Orice mică libertate câștigată în ultimii ani a venit cu un preț uriaș. „Chiar și acest mic procent de libertate există pentru că oameni au murit. Și încă mor”, spune el.
De la distanță, din Italia, Kourosh se simte vinovat că este în siguranță. Mi-a mărturisit că sunt zile în care ar fi preferat să fie acolo, în stradă, chiar dacă asta ar însemna un risc enorm. Alteori, încearcă să își amintească de ce a plecat și de ce este important să rămână unde este acum: pentru a putea vorbi. Pentru a putea fi o voce.
„Regimul islamic nu este poporul Iranului”, repetă el. „Oamenii, cultura, societatea sunt complet diferite de imaginea pe care o vede lumea la știri.” Și poate acesta este cel mai important lucru pe care l-am înțeles din discuția cu el. Că dincolo de titluri, de analize geopolitice și de calcule reci, există oameni reali care mâine ar putea să nu mai fie. Tineri care studiază, care iubesc, care visează la un viitor. Fete ca Sara, Nera și Leila, care au dreptul să trăiască, să fie liniștite și fericite așa cum au fost în săptămâna cât au stat la București.
