Dacă ești mamă, ai trecut probabil prin etapa „nu cred că faci bine așa!/ e prea rece apa pentru băiță/ de ce nu îi pui căciuliță?”. Iar de multe ori, primele critici nu apar în vreun comentariu răutăcios pe rețelele sociale și nici într-o discuție aprinsă pe vreun grup de părinți. Vin de foarte aproape, de la propria mamă. Iar vorbele ei parcă taie în carne vie! Termenul de „mom shaming” descrie criticile sau judecățile de valoare pe care le primesc mamele cu privire la modul în care aleg să își crească copiii – de la alăptare la nutriție sau educație. Când propria mamă face mom shaming, nu sunt doar povețe, nu e doar despre „cum se face”. Simți că „nu prea știi să fii părinte”, „că nu te pricepi deloc” sau că stilul de parenting pe care l-ai ales o să îți „distrugă” – în mod sigur – odrasla.
Replicile astea par vechi de când lumea. Și, tocmai de aceea, sunt greu de combătut: „nu-l mai lua în brațe”, „îl obișnuiești prost”, „pe vremea mea copiii dormeau singuri”, „cât mai ai de gând să îl alăptezi, i-au dat deja dinții!”. Toate acestea nu sunt spuse musai cu răutate, ci cu un dram de grijă și multă certitudine – aceea că experiența ei cântărește mai mult decât orice carte pe care ai citit-o, mai mult decât orice studiu recent. Și, de multe ori, exact această siguranță face critica propriei mame foarte greu de dus. Pentru că nu e o confruntare directă. E o acumulare. Micile obiecții, spuse constant, care te fac să te întrebi dacă trebuie să explici, să te aperi sau să taci. Și care, în timp, nasc mii de întrebări în capul proaspetei mame – de la „oare e bine pentru copil” la „oare sunt o mamă suficient de bună?”.
Tribul meu m-a lăsat singură
Uneori, zicala „e nevoie de un sat întreg ca să crești un copil” pare o utopie imaginată secolul trecut. În realitate, „tribul” pe care te bazezi poate deveni exact locul din care vine cea mai apăsătoare judecată, nu sprijinul real.
Când am născut, eram convinsă că o să mă ajute toată familia, că o să mă bucur de sprijinul mamei și al surorilor mele. Mă bazam pe ele nu neapărat pentru soluții, ci pentru susținere morală. După nopți nedormite, când copilul avea colici, era răcit sau, pur și simplu, eu prea obosită, simțeam nevoia să sun acasă. Așteptam căldură și înțelegere, numai că, de fiecare dată, primeam exact opusul. Nimic din ce făceam nu era bine. Orice aspect din viața de mamă cu bebeluș aș fi adus în discuție, acesta devenea automat motiv de critică.
Toată lumea din familie, dar mai ales mama, aveau reproșuri în program: «apa din cădiță e prea rece», «îl cocoloșești prea mult», «mai lasă-l să plângă, așa fac copiii», «ce prostii îi dai să mănânce?! înmoaie pâine în farfuria ta și dă-i și lui, îi e poftă!». Aveam senzația că lupt cu morile de vânt.
Știam de „mom shaming”, toate prietenele mele deja mămici mă avertizaseră să nu primesc sfaturi necerute și să fiu tare pe poziții. Însă nu mi-am dat seama decât mai târziu ce impact puternic aveau criticile propriei mame. Mi-au zdruncinat încrederea în mine, mi-au amplificat anxietatea și m-au adus în pragul dezechilibrului emoțional și chiar al depresiei, mai ales în primii ani ai copilului. Orice subiect deschideam, ceva nu era bine. În loc să primesc sprijin sau o vorbă blândă, sunam doar ca să mai primesc „un perdaf”. Și mă adânceam în singurătate și depresie. Nu, n-am rupt legăturile. Ne sunăm și acum, dar, ca să evit orice discuție, vorbim despre vreme.
„Mama mă critică întruna”
Pe Reddit, una dintre cele mai comentate postări pe această temă începe fără ocol: „Mama comentează mereu și își exprimă îngrijorarea cu privire la modul în care îmi cresc copilul”. Mesajul nu descrie certuri mari sau conflicte dramatice între proaspăta mămică și mama sa. Acesta subliniază, însă, cât de puternice sunt comentariile constante, „observațiile” care nu se opresc niciodată.
Mama sa are mereu ceva de adăugat, de ajustat, de corectat. Nimic agresiv. Dar suficient cât să creeze un fond permanent de tensiune. La un moment dat, femeia spune simplu: „Mă simt de parcă fac totul greșit, chiar și atunci când știu sigur că nu-i așa.”
Comentariile celorlalte femei din comunitatea Reddit arată că asta nu e un caz izolat. Cu toții am auzit – la job, printre prietene sau cunoștințe – mame care spun că și ele trăiesc același lucru în relație cu mamele lor. Nu se poartă discuții, li se oferă verdicte. Iar oboseala nu vine din faptul că cineva (propria mamă!) are o părere, ci din faptul că acea părere nu lasă loc de alternativă.
De ce critica propriei mame doare mai tare
Critica venită din partea propriei mame nu e ușor de ignorat pentru că nu vine de la un egal. Vine de la primul tău reper pe lumea asta. Ea te-a învățat ce binele și răul, ce e „bine” și ce e „greșit”. Ea este vocea care te-a ghidat ani de-a rândul. Iar când această voce îți pune sub semnul întrebării alegerile, impactul nu e doar rațional. E emoțional, e puternic, îți ajunge până în suflet și se simte până în măduva oaselor.
Cercetările despre co-parenting intergenerațional arată că relațiile percepute ca fiind „nesusținătoare” între mame și bunici cresc semnificativ stresul parental și scad încrederea părinților în propriile decizii. Nu e vorba doar despre disconfort temporar, ci despre un mecanism care influențează felul în care părinții reacționează zilnic. Cu alte cuvinte, critica mamei față de stilul tău de a-ți crește copiii nu rămâne la nivel de conversație. Se mută în interiorul tău. Sădește îndoială. Aduce rigiditate și creează nevoia de a controla mai mult tocmai pentru că nu te mai simți sigură pe tine. Și, paradoxal, asta poate să afecteze exact relația cu copilul, deși amândouă nu îi doriți decât binele.
- CITEȘTE ȘI: De când sunt mamă, o înțeleg mai bine pe mama
Îndoiala care se adună în timp
Un raport realizat de Mott Children’s Hospital despre mom shaming arată că 42% dintre mame spun că se simt mai nesigure pe alegerile lor după ce sunt criticate, chiar și atunci când sunt informate și convinse de deciziile luate. Critica nu le schimbă neapărat convingerile, dar le erodează siguranța. În același timp, 67% dintre mame spun că aceste critici le întăresc convingerile, însă cu un cost emoțional mare. E o combinație paradoxală: știi că faci ce trebuie, dar ajungi să te simți constant evaluată. Și, în timp, această evaluare permanentă devine mai obositoare decât deciziile în sine.
În aceste cazuri, pentru multe mame oboseala nu mai vine din nopți nedormite sau din gestionarea emoțiilor copilului, ci din nevoia de a demonstra. De a explica. De a justifica alegeri care, în mod normal, ar trebui să le aparțină fără explicații suplimentare.
„Exagerezi! Și pe mine mă povățuia mama mea”
Vorbind cu prietenele mele, mame cu doi-trei copii acasă, am găsit un numitor comun în reacțiile mamelor noastre atunci când noi, cele tinere, încercăm să ripostăm sau să ne apărăm. „Exagerezi, dragă!”, „Dar ce ți-am zis?!”, „Toate mamele trec prin asta”, „Și pe mine mă povățuia mama”. Încercările noastre de a pune limite sunt parate cu nonșalanță, ignorate sau catalogate drept „prostii citite pe internet”. Discuția poate migra periculos de rapid de la grija față de copil, la loialitate.
„Simt că dacă nu fac lucrurile ca ea, o jignesc. Sau cel puțin așa se comportă mama”. Este o situație extrem de familiară în contextul românesc, unde respectul pentru părinți este adesea confundat cu supunerea. Unde grija devine un argument suficient pentru a invalida orice alegere diferită. Și unde conflictul nu este deschis, ci purtat în replici aparent inofensive, dar profund încărcate emoțional.
„Sunt o mamă destul de bună”
Nu există o soluție universală pentru relația cu propria mamă – mai ales atunci când există presiunea de a fi o mamă „perfectă”. Unele dintre noi alegem confruntarea încercând să ne păstrăm calmul. Altele refuză să mai intre în detalii, aleg să nu mai dea atâtea explicații. Unele stabilesc limite clare, altele reduc „expunerea”. Toate sunt strategii de supraviețuire emoțională în relația mamă-fiică, aflată în plin proces de redefinire, mai ales după ce apare copilul (respectiv, nepotul).
Poate cea mai grea lecție pe care trebuie să o învățăm este aceea că nu toate rănile se vindecă prin confruntare sau ruptură. Unele se vindecă prin delimitare interioară. Și prin conștientizarea faptului că ești „o mamă suficient de bună” pentru copilul tău, exact așa cum ești.
Asta este și teoria psihanalistului Donald W. Winnicott, cel care a introdus conceptul de „good-enough mother”. Acesta spunea că a fi o mamă suficient de bună începe cu a te adapta aproape complet la nevoile copilului tău (cum se întâmplă în vremea bebelușiei). Apoi, pe măsură ce trece timpul, să nu mai fii atât de sincronizată la nevoile copilului tău, când acesta devine capabil să facă față „imperfecțiunii” mamei sale. Nici vorbă de neglijență, dimpotrivă. Psihologii spun că „mitul mamei perfecte este dăunător” și că ne predispune la eșec. Una dintre metodele prin care putem contracara „mom-shaming-ul” venit chiar de la propria mamă este conștientizarea faptului că nu există un singur mod „perfect” de a fi mamă. Există, însă, un mod suficient de bun pentru copilul tău.
