În vara asta, nepoțica mea, Victoria, a pierdut-o pe „mamaie” – bunica paternă. Deși ne-am păstrat permanent speranța, cu încăpățânarea celui care crede că dacă se agăță cu toată forța de ea, dacă nu deznădăjduiește și nu se clatină, acel lucru se va împlini, cumva știam că ziua aceea va sosi în curând. Ne-am tot întrebat cum va fi mai bine să procedăm cu un copil de trei ani și jumătate: Să-i spunem? Să-i vorbim despre moarte sau să-i ascundem?
Am fost conștienți că nu îi vom putea ascunde mult timp. Exista un ritual – vizita săptămânală de sâmbătă la bunica din partea tatălui. De câte ori să-i spui și ce să-i tot spui când e timpul să mergem la mamaie, iar mamaie nu mai este? Când era deja evident încotro se îndreaptă lucrurile, fiică-mea și-a întrebat prietenii, părinți cu copii de vârste apropiate, dacă să îi spună sau nu adevărul celei mici când va veni momentul doliului. Părerile au fost împărțite, cum era de așteptat. Și totuși, a luat decizia după ce un tătic – singurul din grup care trecuse prin această experiență – i-a povestit că fiul lui, de 4 ani la acel moment, a reacționat „urât” când, după mult timp, a aflat adevărul despre bunicul lui. S-a supărat cumplit pe părinți că nu i-au spus, că nu l-a văzut înainte să moară și nu și-a luat „La revedere” de la el. A plâns, a protestat, i-a acuzat și a refuzat să le vorbească vreme de câteva zile. Am socotit că durerea copilului a fost și mai mare așa. Și pe lângă durerea pierderii a mai fost și frustrarea.
„Spune-i tu!”. Și cerul sângeriu, de august, a căzut pe mine
În seara în care a murit mama ginerelui meu, eram acasă la fiică-mea. Ea și soțul ei s-au urcat în mașină și au plecat val-vârtej spre casa bunicii, lăsându-mă cu fata acasă. Înainte să pornească motorul, mi-a zis, scurt: „Spune-i tu!”. Tot cerul serii de vară s-a prăbușit în capul meu și m-am simțit ca un copil scos la tablă care nu știa nici ce lecție fusese predată la clasă.
Câteva ore bune mi-am frământat capul căutând nu atât cuvintele, cât explicația. A trebuit să o fac până la urmă, și, așa cum se întâmplă atunci când cauți și învârtești cuvintele căutându-le pe cele mai potrivite, negăsindu-le, sfârșești întorcându-te la cele mai simple.
M-am înșelat crezând că nu a înțeles
Eram pe terasă, Victoria modela ceva din plastilină, era concentrată. Am rugat-o să lase plastilina și să fie puțin atentă la mine. Frământând în continuare, a ridicat capul și s-a uitat în ochii mei. „Victoria, mamaie a murit. A plecat în cer. Acum nu o mai doare nimic”. A fost tot ce am găsit să îi spun. A ezitat numai o fracțiune de secundă, a zis „Aaa…” și s-a întors la treaba ei, senină. N-am știut ce să cred exact. Am urmărit-o cu mare atenție în orele care au urmat și nu am văzut la ea absolut nimic care să-mi arate că este afectată. Am presupus că nu a înțeles ce înseamnă a muri, că este prea mică. Nu se mai confruntase cu așa ceva, era plauzibil.
Chiar am fost liniștită și mulțumită că a trecut ușor peste asta, fie și numai pentru faptul că nu a înțeles. Credeam eu că nu a înțeles… Am rămas în noaptea aceea la copii acasă, și a trebuit să culc eu fata. În pat, pe întuneric, înainte să adoarmă, cum ne țineam îmbrățișate, mi-a spus direct și clar: „Nu vreau să mori!”. Și mi-am dat seama că, de fapt, înțelesese ce e moartea fără să se fi vorbit vreodată despre asta, fără să fi cerut și primit explicații.
„Pa-pa, mamaie!”
În zilele de priveghi, în orele în care a fost prezentă și Vic, a fost absolut minunată. Și nu doar că a fost foarte cooperantă și liniștită, inclusiv în timpul slujbelor religioase, dar s-a făcut utilă din proprie inițiativă, servind participanții cu gustări. Bine, adevărul e că mai mult îi obliga să mânânce, neacceptând să fie refuzată. Din când în când, o ruga pe maică-sa să o ridice în brațe ca să o vadă pe mamaie. La plecare, la fel, cerea să fie ridicată în brațe pentru a-i spune „Pa-pa, mamaie!”.
Cel mai greu moment cred că a fost pentru ea cel al înmormântării, la care, de asemenea, a participat. Am încercat să împiedic acest lucru, am sugerat ca aș putea rămâne cu ea acasă, însă maică-sa a considerat că trebuie să existe o încheiere pe care să o accepte, un „Rămas bun!”. Cum părinții au ultimul cuvânt, voia lor s-a făcut.
„Să nu plângi, că mă faci de rușine!”
La cimitir, Victoria a balansat între două stări. Pe de o parte, îi certa pe gropari („Nu în groapă! Nuuu! Nu în groapă!”), de unde am tras concluzia că acesta era lucrul care o înfricoșa. Pe de altă parte, a mers la fiecare participant, chiar și la persoanele pe care nu le cunoștea, spunându-le să nu mai plângă. Fiică-mea a avut dreptate. După ce totul s-a încheiat, Vic nu a pus întrebări, nu și-a modificat nicicum comportamentul obișnuit, ceea ce înseamnă și că a înțeles exact, și că a acceptat.
O lună mai târziu, l-am pierdut și pe Tyto, câinele sub ochii și prietenia căruia s-a născut și a crescut, și de care a fost foarte, foarte atașată. S-a procedat la fel. A fost adusă să îl vadă și a participat la serviciul funerar. Da, nu e de râs sau de condamnat, a fost membrul familiei și a fost tratat ca atare, odihnindu-se acum într-un cimitir-parc pentru animale de companie. Este dragostea și respectul cu care îi suntem datori.
În săptămânile care au urmat, deși m-am străduit să nu plâng în fața ei, n-am reușit mereu să mă stăpânesc. Și ăsta e lucrul care o afectează cel mai tare: să vadă pe cineva plângând. Când aude că mergem la cimitir, și la unul, și la celălalt, de fiecare dată îmi pune în vedere același lucru: „Să nu plângi, că mă faci de rușine!”.
Și pe fiică-mea a surprins-o într-o zi plângând și, din senin, a întrebat-o: „Știi cine se machiază? Mamaie și Tyto, în cer”. Maică-sa a zâmbit, iar Victoria, mândră de ea, i-a spus: „Vezi că te-am făcut să râzi?!”. Nu știu dacă Vic știe ce-i dorul. Dar știu și văd cum și-l manifestă. Ne ferim să vorbim în prezența ei de cei doi care au plecat, nu vrem să vadă tristețe. Poate că a fost deja prea mult pentru ea. Și, totuși, chiar fără să deschidem subiectul, Victoria ne dă nouă lecții: ne arată, pe stradă, cum le trimite pupici spre cer lui mamaie și lui Tyto. Senină, zâmbitoare și, din fericire, împăcată. Spre deosebire de noi.
