După ce Tyto, câinele nostru, a trecut podul curcubeului, mi-am dat seama că el a ținut locul copilului meu după ce acesta a părăsit cuibul. Și abia acum, când nu mai am cui să-i port de grijă clipă de clipă, cuibul a devenit gol cu adevărat.
Tyto a fost mai mult decât un animal de companie, a fost parte din familie, de la început, de când avea două luni. Practic, era câinele fiicei mele, adult acum. Mărturisesc că atunci când a venit cu el acasă, deși sunt o mare, mare iubitoare de animale, nu m-am bucurat cine știe ce. Pentru că știam câtă responsabilitate implică. Și că, la un moment dat, toată responsabilitatea va fi pe umerii mei.
Cinci ani și jumătate mai târziu, aveam să mă lupt cu toate resursele mele, și financiare, și emoționale, ca să mă împotrivesc unui diagnostic cumplit — osteosarcom — care îi mai dădea o speranță de viață de numai 6 luni, dar și unei amputații de lăbuță care nu i-ar fi prelungit viața, dar i-ar fi crescut calitatea ei.
Am refuzat că cred că este cancer
Când medicul a rostit cuvântul „cancer”, mintea mea a refuzat diagnosticul; am scormonit și citit tot ce se putea citi despre cancerul osos — pentru că asta însemna osteosarcom — și am fost convinsă că suntem victimele unui escroc, medic veterinar, care încerca să ne convingă că chimioterapia pe care i-o făcea din două în două săptămâni, timp de șapte luni (apă chioară, de altfel, dar pe zeci de milioane de lei bune), este o mică șansă de a mai întârzia sfârșitul.
M-am luptat pentru el exact cum m-aș fi luptat pentru copilul meu. Și să îi ofer cele mai bune tratamente, așa cum am crezut la început că sunt, și pentru a-l da pe escroc în vileag după ce am avut dovada că Tyto chiar nu avea cancer osos. O să îl urăsc pe acel individ toată viața mea, chiar și acum, după 8 ani de la acea poveste urâtă, și după ce Tyto nu mai este, simt la fel. Pentru chinul cățelului, al copilului meu și al meu.
Mi-a fost frică și pentru el, și pentru fata mea
Când medicul ne-a spus, la un moment dat, că ne-au mai rămas să petrecem cu el doar două luni, am trăit cele mai cumplite nopți și zile. Mă trezeam de nu știu câte ori pe noapte să văd dacă respiră, dacă este viu. Nu era zi în care eu și fiica mea să nu plângem când ne priveam una pe cealaltă, fără să fie nevoie să spunem ceva, pentru că ne gândeam la același lucru. Țin minte că, la un moment dat, fata mea mi-a spus, cu seninătate, ca pe un lucru absolut firesc, că atunci când el va pleca, va pleca și ea, pentru că nu vrea să trăiască fără el. Au fost luni de iad pentru mine. Știam că n-o să facă lucrul acela, că în orice durere există și instinct de conservare, dar cum aveam eu să îl gestionez? Cum aveam eu să o ajut să treacă peste moment, când nu știam nici eu cum voi putea să trec?
L-am ales pe el în locul statutului de angajat
Viața lui și a noastră a reintrat într-un relativ normal după ce am aflat adevărul: că era, de fapt, vorba de o artroză. O artroză ca toate artrozele, care doare și nu poate fi oprită din evoluție, dar măcar se poate face un management al durerii. În acea perioadă rămăsesem și fără serviciu, dar nici nu am căutat altul; am ales să fiu freelancer, ca să pot avea grijă de Tyto. Să îi dau tratamentul și să îi fac masaj cu analgezice topice când avea dureri, să îl car în brațe afară când, de durere, nu-și mai putea folosi lăbuța.
Fiica-mea s-a mutat cu iubitul ei, care i-a devenit ulterior soț, și Tyto a rămas la mine, pentru că eu puteam să-i fiu alături 24/24. Îl lua la ea doar în weekenduri și în zilele libere de sărbători. Deși eu stăteam nonstop cu el, deși îl îngrijeam cu tot devotamentul și îl iubeam ca pe copilul meu, niciodată nu mi-a arătat atâta dragoste și nu s-a bucurat așa cum o făcea când o vedea pe ea. Nimeni și nimic nu a putut să se pună între ei, niciodată.
- CITEȘTE ȘI: Copil sau câine? Amândoi. „Cine renunță la animal când se naște copilul are caracter josnic”
Victoria scrie scrisori „frățiorului” ei
Tyto a fost un membru al familiei cu drepturi depline. A fost cu noi în excursii și concedii- la mare, la munte, peste graniță, la hoteluri, pensiuni sau cu cortul, la nunta fiică-mi și la ieșirea din spital a nepoatei mele Victoria. A fost nelipsit la toate evenimentele. Am petrecut toate Revelioanele cu el, doar noi doi, ca să nu îl las singur acasă și să fie traumatizat de petarde. În ultimii doi ani, după ce a devenit și cardiac, grija s-a dublat. Iar dragostea nu avea cum să fie și mai mare. Era deja.
Azi, Tyto nu mai este. A plecat de puțin timp fizic, dar de atâta de mult încât să ne doară dorul de el. Singura care vorbește despre el fără să plângă este Victoria, nepoata mea de 3 ani. Îi „scrie” scrisori pe care i le duce când mergem la locul unde se odihnește și îi trimite pupici în cer. A vorbit la grădiniță atât de des despre el, încât ne-am pus problema dacă nu cumva are nevoie de consiliere psihologică. A crescut cu el, au împărțit babynest-ul, biscuiții și pâinea cu unt, a fost partenerul ei de șotii, a fost protectorul ei și îi spunea adesea frățiorul ei. Când îl mai certam că, de exemplu, scuipa pastilele (ajunsese să se sature de ele, erau multe, de multe ori pe zi), Victoria sărea imediat în apărarea lui.
Acum chiar este cuibul gol de tot
Îmi este tare greu. Acum mă simt cu adevărat singură. Fata e la casa ei, cu familia ei, cu copilul ei, iar eu nu mai am grija cui să o port. Nu mai am ritualurile de dimineață și seară: scosul afară, administratul tratamentului, hrănitul, programările și controalele periodice la cardiolog, analizele periodice, tunsul și toaletatul, rezervările și ridicările de medicamente din diverse farmacii veterinare împrăștiate prin oraș, comenzile de hrană specială. Și e greu pentru că sunt „urme” peste tot. De la colțul de pat pe care dormea, până la traseele de plimbare de pe lângă casă, scurte, pentru că nu avea voie să facă efort.
L-aș plimba azi kilometri în brațe, cu cele 9 kg ale lui, fără să mă mai plâng că mă dor mâinile și mijlocul. Am scos hainele de iarnă și găsesc pungi prin buzunare. În toate gențile găsesc pungi pregătite pentru plimbările cu el. Când intru în casă, încă deschid cu grijă ușa, pentru că acolo mă aștepta tolănit, cu spatele lipit de ea. Încă pun scaunul sub masa din bucătărie doar pe jumătate, pentru că acolo stătea când trebăluiam prin bucătărie. Încă dorm în pat în diagonală, ca să nu-l lovesc cu picioarele. Mi-a trebuit o lună să mă pot așeza la birou când lucrez, pentru că sub el era când a murit.
Nu mai spuneți unui om care și-a pierdut câinele să-și ia altul. Copilul îl poți înlocui?
Încă nu știu ce să fac când mi-e dor de el, când mi-e dor să îl simt în brațe și să-mi bag nasul în blănița lui. Am păstrat într-un plic o mână de blăniță de la una din ultimele tunsori, dar încă n-am curaj să îl scot din sertar. Nici hăinuța pe care a purtat-o cel mai mult, nici ultima zgardă antiparazitară, nici hamul și lesa.
Nu-mi place să fiu sfătuită să îmi iau alt câine. Nu mai spuneți asta unui om care a pierdut unul. O va face dacă și când va simți să o facă. Eu nu. Pentru că Tyto a fost unul și-atât. Am donat, donez și voi continua să o fac. Fac donații recurente, dar și ocazionale, punctuale, pentru cazuri disperate. Este felul meu de a-mi arăta dragostea față de animale. Dar alt câine, nu — pentru că nu îl poate înlocui. Cum nici copilul nu-l poți înlocui cu altul.
Nimic nu va mai fi la fel
Mă gândesc că vine iarna și că poate o să ningă. Și lui, și mie, ne plăcea zăpada. Ieșeam în spatele blocului în miez de noapte, la prima ninsoare, cât încă era imaculată, necălcată în picioare. Făceam bulgărași mici, îi aruncam în sus și el îi prindea și mânca. De la începutul lui decembrie ne plimbam amândoi ca să „inspectez” blocurile, să văd cine a mai pus luminițe la geamuri. Anul ăsta nu o să mai fie așa, ca în cei 13 din urmă. Nimic nu mai este la fel. Și mă urmărește un gând, o întrebare care nu-mi dă pace: și dacă nu există Dincolo? Și dacă nu o să îl mai reîntâlnesc niciodată?
