Sezonul virozelor și al gripei nu este ușor nici pentru copiii mai mari. Iau și ei tot felul de virusuri, fac febră, îi doare capul, vomită și suferă. Uneori, ajung și la spital, la Urgență. Iar atunci, dacă au deja 18 ani, descoperă că sunt pe cont propriu: sistemul medical consideră că, din ziua în care au devenit majori, se pot descurca, brusc, singuri.
Săptămâna trecută am experimentat toate stadiile unei viroze împreună cu fiica mea. Ea a avut un episod mai violent, eu am dus-o pe picioare, că aparent mamele nu au timp de așa ceva. Am mers la medicul de familie, ne-a dat tratament și câteva zile lucrurile păreau că merg în direcția bună. Doar că vineri de dimineață s-a trezit vomitând, cu dureri de cap puternice, amețeli și o stare foarte proastă. Peste zi lucrurile s-au înrăutățit, așa că seara am decis să mergem la spital.
21.00. Spitalul de pediatrie
Fiică-mea are 18 ani împliniți de câteva luni și este elevă la liceu. Am decis să mergem la Spitalul de copii „Grigore Alexandrescu”, pentru că știam că într-o situație similară acolo a mers și o amică de-ale ei căreia i s-a spus că până termină liceul poate fi tratată și în spitalele de pediatrie. Am ajuns la camera de gardă, cu fata lividă la față, și doamna de la triaj a început să ne întrebe ce a pățit. Când am ajuns la partea cu datele personale și a auzit că are 18 ani a început să se fâstâcească. A mai venit un domn și ne-a spus sec ”S-a schimbat legea, nu mai are voie aici. Nu ne lasă sistemul!”. Nu am stat să fac investigații, să verific dacă are dreptate sau nu. Am decis să plecăm spre Spitalul Universitar, pentru că este cel mai aproape de casă.
Nu am mare experiență cu spitalele de adulți, dar intuiam că lucrurile nu vor merge ca pe roate. Am fost de vreo 2-3 ori în viața mea tot la Spitalul Universitar, la diferite ore ale zilei, dar nu a durat niciodată mai mult de patru ore. Am presupus că și de data aceasta va fi la fel.
Ora 21.30. Triajul
Am ajuns la camera de gardă la ora 21.30, am explicat și aici ce s-a întâmplat. I s-a luat tensiunea, i s-a pus o brățară verde pe care i s-a scris numele și am fost invitate în hol să așteptăm să fie strigată. Era plin de oameni. Unii dintre ei erau aparținători ai celor care intraseră deja, alții cu brățări verzi ca și fiică-mea. Printre ei, erau și paturi cu pacienți care nu mai avea loc în încăperile de la camera de gardă. Unii dormeau, alții icneau sau se văitau.
Am încercat să evaluăm cam cât timp va dura până o va striga. Am făcut un calcul după o formulă care avea drept principal element optimismul, și am decretat ”două ore”. După ce am văzut că timp de o oră nu a fost chemat nimeni înăuntru, dar nici nu a ieșit vreun pacient, ne-am dat seama că am pus prea mult optimism. Mi-am dat seama că ne aștepta o noapte lungă. Între timp, fiica mea și-a pus capul pe picioarele mele, încercând să găsească o poziție în care durerea și amețeala să fie mai blânde.
Nu doar că nu chemau pe nimeni înăuntru, dar în perioada aceasta veneau o mulțime de pacienți noi, fie singuri, fie cu ambulanțele. Ne-am gândit de câteva ori să plecăm, dar cum tratamentul de acasă nu funcționa, iar ei îi era tot mai rău, am ales să rămânem, mai ales că urma weekendul.
Ora 00.00. Îndoiala că suntem unde trebuie
La un moment dat, fata m-a întrebat dacă și la privat este la fel. N-am știut să îi răspund, pentru că nu fost niciodată, din rațiuni financiare. Între timp, erau chemați oameni care veniseră cu mult după noi, tot cu brățară verde la mână, dar probabil cu probleme mai mari. O doamnă venită să își însoțească soțul îi cerea din când în când explicații celui care asigura securitatea, țipând cât să se audă în tot holul că era acolo de la ora 20.15.
La miezul nopții am hotărât că mai stăm o oră. Fiicei mele începuse să îi fie foarte frig, îi era sete și simțea din ce în ce mai mult cum îi pulsează tâmplele de durere. Am început să caut soluții pentru a cumpăra o apă, ceva de ronțăit, o cafea. Probabil există un aparat în alt corp al clădirii, dar acolo, la camera de gardă, unde oamenii stau cu orele, indiferent de momentul zilei, nu există această facilitate. Am aflat că pot merge la niște chioșcuri de peste drum. Dar asta însemna să o las singură, iar ea nu își dorea acest lucru. Îi era teamă și că va intra singură la consultație. Nu a fost niciodată la medic fără mine și are și o frică de ace care face ca de fiecare dată când trebuie să i se ia sânge să sufere îngrozitor. La ora 1 noaptea încă așteptam.
Ora 1.18. Chemarea
La 1 și 18 minute a fost strigată. Singură, eu nu am avut voie înăuntru. Nici nu s-a pus problema. Și, sincer, cred că nici nu aveam loc. Când a trecut fiică-mea prin ușile batante, am văzut că erau paturi mobile absolut pe tot holul până aproape de ieșirea din camera de gardă. Asta explica probabil și de ce totul se mișca atât de greu. Afară, paznicul îi explica unui aparținător revoltat că sunt doar doi medici și foarte mulți pacienți.
Am rămas pe scaun, ne trimiteam mesaje pe WhatsApp, iar când nu îmi răspundea minute în șir îmi imaginam ce e mai rău. Nici când îmi spunea ce se întâmplă înăuntru nu era mai bine. Când au încercat să îi sânge, i-au spart o venă, mâna i s-a învinețit și s-a umflat. Apoi, asistenta a chemat în ajutor o colegă. În tot acest timp, fiică-mea plângea și era speriată. Au certat-o că nu a băut apă, iar copila le-a spus că nu are la ea. A întrebat dacă pot să merg eu să cumpăr și să îi aduc. I s-a spus că nu e voie. Încă de la început, fata le-a spus că îi este frică și că nu a mai fost niciodată la medic fără un părinte. Nu au ținut cont de nimic.
I-au făcut test de COVID și de gripă, rezultatul a ieșit negativ la ambele, așa că au decis că se impune un control neurologic, pentru a vedea dacă durerea severă de cap nu vine dintr-o problemă mai gravă.
Ora 4.30. Îngăduiala de a sta lângă ea
Pe la ora 4.30, un domn asistent, căruia îi rămân recunoscătoare, văzând-o cât e de speriată și cât plânge, m-a chemat să stau cu ea, pentru că se eliberase un scaun. Am intrat în încăperea de la Urgențe minore și am crezut că leșin. Niciun fel de aerisire, de ventilație. Vreo zece pacienți, aproape toți bărbați mai mult sau mai puțin acoperiți pe tot corpul. Un miros greu de suportat pentru oricine vine dintr-un alt mediu decât cel spitalicesc.
Am stat 45 de minute lângă ea până s-a terminat perfuzia, iar apoi am însoțit-o la CT. Nu s-a detectat nimic în sfera neurologică. Între timp, au venit și rezultatele analizelor de sânge, care arătau prezența unei infecții în corp. La ora 5.30, după opt ore de stat în spital am plecat de la camera de gardă cu o rețetă de analgezic pentru migrene. Unul foarte puternic, pe care i s-a recomandat să îl ia doar când simte că nu mai poate de durere.
În aceste opt ore, fiică-mea a luat pentru prima dată contact cu adevărata lumea a adulților. Una lipsită de empatie. Sigur, mediul de lucru de acolo este unul aproape inuman. Înțeleg perfect asta. Eu nu am făcut față nici măcar mirosului, nu îmi imaginez cât e de greu să muncești zilnic în acel mediu. Dar pe patul de spital era, totuși, un copil. Un copil bolnav și speriat. Da, a împlinit 18 ani acum șase luni, dar asta nu o face adult. Asta nu îi dă niște puteri nebănuite prin care poate să suporte mai bine durerile, oboseala, foamea, setea.
Ora 5.55. Acasă, la fel cum am plecat
Am ajuns acasă, i-am administrat tratament împotriva febrei, pentru că, între timp i-a crescut temperatura. De îndată ce s-a deschis la farmacie, m-am dus și am mai cumpărat niște medicamente, după ce m-am consultat cu farmacista, i-am făcut o supă și…am așteptat. Fata și-a revenit între timp, iar eu am rămas cu o întrebare în minte: cum se face că nu a fost primită la Pediatrie, elevă fiind? Am contactat-p pe dr. Raluca Alexandru, purtătoare de cuvânt a Spitalului Clinic de Urgență pentru Copii Grigore Alexandrescu, pentru a afla care este regulamentul, în ideea că voi ajuta astfel și alți părinți. Am aflat că în acel spital se tratează ”de la nou născu,t la 18 ani în principal. Primim și până la 21 ani, în cazul în care copilul se află în tratament în clinicile noastre din perioada copilăriei, până se face transferul și este preluat de o clinică de adulți”.
În ceea ce mă privește, nu pot decât să mă bucur că am rămas cu acea rețetă de analgezice pentru migrene. Îmi folosește mie, după contactul cu sistemul medical.
















