Acum câțiva ani era o reclamă cu „Ionel-Crăciunel”, un tip îndrăgostit de Crăciun care decora tot ce prindea în jur. După apucături, eu sunt ăla. Aștept Sărbătorile un an de zile și tropăi de nerăbdare să mă apuc să decorez prin casă și să fac bradul. Adică brazii… Împodobesc tot ce prind și pun luminițe pe unde nici cu gândul nu gândești. Și de când s-a născut nepoata mea Victoria, mă tot perfecționez și mă întrec pe mine însămi. Ca să răzbun cu vârf și îndesat toată austeritatea propriei copilării.
În copilăria mea, „bradul” era o creangă pe care bunicul o cumpăra de la florăresele din fața cimitirului Ghencea. Oamenii le luau ca să împodobească mormintele, bunicul ca să țină loc de brad de Crăciun. Și să fi vrut și putut să cumpere un brad întreg, n-ar fi avut loc unde să-l pună în chichineața de cameră în care locuiam trei suflete, eu, el și bunica. Oricum, și creanga aia mă făcea foarte fericită. Așteptam împodobitul ei cu mai multă nerăbdare decât pe Moș Crăciun.
Mai puține globuri, mai multă vată
Parcă văd cutiile de pantofi din care bunicul scotea globurile împachetate fiecare în parte în hârtie de ziar. Le desfăcea cu grija cu care iei în brațe pentru prima dată un nou-născut. Erau fragile, din sticlă, și mi-l amintesc cum, cu voce șoptită și cu părere de rău în glas, spunea: „Eh, s-a mai spart unul… Din 6 am mai rămas cu 4.” Și pe măsură ce se împuținau, locul lor în creanga de brad era luat de nucile vopsite cu bronzul cu care bunica, toamna, vopsea godinul din bucătărie. Și de tot mai multă vată. Apoi, după ce am mers la școală, punea și lanțurile din hârtie creponată cu zale inegale, și coșulețele strâmbe pe care le făceam la orele de lucru manual, pentru că din șiragul de beteală rămăsese mai mult sârmă, atât de tare chelise în ani.
Povestea s-a repetat. Tot o creangă de brad…
Primul „brad” pe care i l-am făcut fetei mele a fost la un an și jumătate. Am zis că la șase luni habar n-ar avea de el. Ce să vezi, când să-i fac surpriza cea mare, ghinion! Luată cu serviciul și cu treburile, am lăsat cumpăratul bradului de pe o zi pe alta până am ajuns în seara de Ajun. Am bătut piețele din zonă (în ´92 nu erau hipermarketuri, nu era oferta care e acum) tot sperând să mai găsesc pe cineva, vreun negustor întârziat care să mai aibă vreun brad, fie el și diform. Că îl reglam eu din globuri. Se întunecase și eram înghețată bocnă. Nu știu ce nădejde tot aveam, când brazii se vindeau direct din camioane de când ajungeau dimineața în piață… Nici nu apucau măcar să fie descărcați. Stăteau oamenii adunați ciopor pe lângă mașină și îi prindeau din zbor, că erau mai degrabă aruncați de pe platformă decât înmânați cumpărătorilor. Nu erau pe alese, erau pe apucate.
Întorcându-mă spre casă, dinspre o piață de pe Șoseaua Antiaeriană, care era ultima mea speranță, aveam în drum cimitirele Ghencea Civil și Militar. În fața ambelor erau (și încă sunt) prăvălii în care se fac coroane mortuare. Atât de disperată eram să fac rost măcar de o crenguță mică, mică de tot, oricât de mică, încât mi-a dat prin cap să caut până și în tomberoanele lor. Am răscolit cât am putut, până unde mi-au ajuns mâinile. Nimic…
M-am întors acasă supărată fleașcă. Norocul meu a fost un vecin care își cioplea frumusețe de brad în spatele blocului, ca să încapă în suport. Tocmai de la Poiana Țapului îl adusese. Am primit o creangă de la baza lui și am fost mai mult decât mulțumită. Decât deloc… Și ia uite cum s-a repetat povestea, și primul brad de Crăciun al fetei mele a fost să fie – la naiba! – tot o creangă. Mi-am învățat însă lecția și în anii următori am avut grijă să îl cumpăr din timp. Până în anul în care am renunțat la bradul natural și am trecut la cel artificial, ca să nu mai stau cu grijă.
Până și câinele are globul lui, personalizat
Am început cu un singur brad, ca oamenii normali. Dar m-am pus pe cumpărat ornamente, globuri, instalații. Mai multe decât mi-ar fi trebuit. În fața tarabelor, a rafturilor din magazine, parcă intra în mine un duh necurat și nu mai puteam să mă potolesc din a cumpăra. Și an după an, deși nu mai erau globuri din sticlă, care să se spargă și împuțineze, eu tot cumpăram. (Nici în ziua de azi situația asta nu s-a schimbat prea mult.) „Iar iei globuri roșii? Că ai o grămadă!” „Da, dar din astea mici/mari/cu sclipici nu am!”
Cât a fost fiică-mea mică, am adunat o debara de cutii cu globuri și decorațiuni pe care nici nu le mai țineam minte, și în fiecare le redescopeream cu mirare și bucurie, de parcă le vedeam pentru prima dată. Să mai zic că aveam și globuri din sticlă, de la o fabrică din Curtea de Argeș, chiar personalizate? Că până și câinele avea globuri cu numele lui caligrafiat pe ele și anul în care au fost realizate?
Bucătăria și baia, decorate și ele
Cu atât de multe decorațiuni cumpărate, la un moment dat îmi era și ciudă sa nu le folosesc până la ultima. Doar că un singur brad nu putea să le „ducă” pe toate. Așa că am început să cumpăr și brazi de diferite mărimi, de la 180 cm până la stârpituri de 20-30 cm. Au fost ani în care aveam câte unul în fiecare din cele patru camere. Și în bucătărie. Și în baie. Plus ghirlande la arcadă, coronițe pe uși, instalații la geamuri. Plus decorațiuni pe noptiere și scrinuri. Neapărat asortate în culorile camerelor. M-am răzbunat cu vârf și îndesat pe toată austeritatea Crăciunurilor propriei copilării și am împodobit casa pentru fiică-mea cum vedea ea în filme.
Primiți cu împodobitul bradului de Crăciun?
Fata mea a crescut, și la fel și plăcerea mea de a împodobi pentru Crăciun. Acum, nu o fac doar pentru noi, ci și pentru alții. Împodobesc în fiecare an, de ani de zile, bradul de la after school, unde lucrează fiică-mea. În fiecare an, diferit. La fel, de ani, fac bradul Elenei, o vecină din bloc, care este… ascultătoare și cumpără globuri în culorile în care îi spun eu că aș vrea să i-l împodobesc. Fac și brazii altor prieteni, pentru că toți știu că asta este dambalua mea și mă lasă să-mi fac plăcerea, care pentru ei e corvoadă. Asta nu pot să înțeleg… Le mai și dăruiesc din globuri, pentru că după două-trei Crăciunuri mă cam plictisesc de ele, îmi vin alte idei și trebuie să fac loc altora noi. Într-un an le-am dăruit fără ca măcar să apuc să le folosesc. Mi se înfipsese în cap ideea să împodobesc în roșu și verde. Doar că n-am ales verdele potrivit și nu se vedeau în brad, având exact aceeași nuanță ca el. Și nu cumpărasem decât 40… Pentru un brad alb au fost perfecte.
Șapte ore de muncă pentru bucuria nepoatei
La primul ei Crăciun, nepoată-mea avea nouă luni. Așa că la ea acasă ne-am limitat la numai doi brazi: unul artificial, în living, și unul natural, în ghiveci, pe terasa generoasă. Și trei la mine acasă, desigur. (Chiar dacă fata mea nu mai stă cu mine și nu locuiește nimeni în camera ei, nu se poate să nu fie și acolo brad!) Anul următor, când Victoria avea un an și nouă luni, eu și fiică-mea ne-am dezlănțuit! Cinci brazi!
Dar stați să vă explic: unul mare în living, că e firesc. Cu argintiu, violet și mov, în ton cu draperia. Buuun! Unul în camera ei, cu roz, desigur! Unul pe ușă, special pentru copii, din fetru, cu figurine cu arici, pe care și l-a împodobit ea. Pe terasă, în cel de-al doilea an al lui, cel natural. Și încă unul, artificial, că doar nu era să stea singur! Plus un Moș Crăciun mare, gonflabil, și altul care se cățăra pe balustradă. Și trei mai mici, pe furtun luminos, care, de asemenea, se cațără pe perete și mai că se uită în casă. A se consemna și patru reni luminoși. Și, bineînțeles, instalație multicoloră, de 100 m, care înconjoară terasa. A fost bine, da? După ce au luat fata de la creșă, s-au mai plimbat cu ea pe-afară până s-a întunecat, ca să se bucure de rezultatul final și complet al muncii noastre. A meritat din plin fiecare minut din cele șapte ore cât am tras din greu.
Mozart vs Hrușcă, pentru că așa vrea copilul
Ce să zic, suntem binișor și anul ăsta, cu numai trei brazi, unul în casă și doi afară. (Veteranul natural rezistă, este la al treilea Crăciun al lui, crește și el odată cu Victoria.) De data asta, am renunțat la brăduțul din camera ei, pentru că a suferit unele modificări și nu își mai găsește locul. Dar i l-am făcut pe cel din living așa cum și-a dorit ea, cu mult roz! Și cu îngerașii cumpărați în scop caritabil, pentru ca din bănuții strânși să fie hrănite burticile unor căței mai puțin norocoși decât al nostru. Iar instalației de 100 de metri de pe terasă i s-a mai adăugat încă una, tot pe-atât de lungă.
Singurul lucru… greșit pe care îl facem este că nu așteptăm seara de Ajun, cum este tradiția, ca să împodobim bradul în timp ce ascultăm colinde. N-avem atâta răbdare. Abia reușim să ne abținem până de Sfântul Nicolae! De colinde, nici vorbă. Are Victoria un laptop cu activitați, care printre alte chestii educative, are și fragmente muzicale. Ei bine, a făcut fata o fixație pentru unul dintre ele și ne-a rupt capul punându-l și de câte zece ori pe zi. Când mă uit pe geam și în loc de ninsoare văd soarele ăsta, parcă îmi vine să-i dau dreptate, că în loc de Hrușcă e mai potrivit menuetul zglobiului ăsta de Mozart…
