Părinții de azi se gândesc ce să le mai ofere copiilor ca să-i bucure: o jucărie nouă, o ieșire spectaculoasă sau o zi întreagă cu program tematic. Pentru noi, cei crescuți cu cheia de gât și gleznele murdare de praf, bucuria era altfel. În copilăria noastră fără jucării, nu primeam mare lucru, dar trăiam cu intensitate fiecare clipă de joacă.
Am ajuns anul trecut la un party de 1 iunie și, sincer, m-am simțit ca și cum aș fi nimerit la o nuntă Disney. Nu știu când a devenit Ziua Copilului o combinație între bal mascat, festival și conferință de parenting, dar ăsta a fost vibe-ul. Baloanele colorate formau un arc la intrare, cu un banner imens pe care scria „La mulți ani, copilărie!”. Nu glumesc, avea propriul logo. Copiii care alergau pe pajiște erau costumați în Wonder Woman, Spiderman, Elsa, Batman cu paiete. Și miroseau discret a lavandă, de la brățările anti-țânțari personalizate. A existat și un colț de mindfulness pentru copii. Perne pufoase, playlist cu sunete de pădure, iar Mickey Mouse (pe post de animator) le spunea să respire adânc și să își imagineze că sunt o frunză plutind pe râu. După ședința de psihoterapie, toți s-au grăbit la slime bar, unde și-au turnat sclipici cu două mâini din cap până-n picioare. Pizza a venit în variante vegană, fără gluten și „tradițională” (cu de toate, dar fără ketchup). Tortul avea figurine din desene animate în miniatură și artificii.
Pinata în formă de unicorn, umplută cu dulciuri fără zahăr, ambalate în hârtie reciclabilă, atârna spânzurată de creanga unui copac. O mamă mi-a șoptit că a adus din greșeală o pungă de acadele de la supermarket și le-a ascuns de rușine. Fiecare copil a plecat acasă cu o jucărie educativă din lemn, o sticlă personalizată și o diplomă de participare la „experiența senzorială a copilăriei”.
De ce simt părinții nevoia de „100% natural, bio, healthy”?
Pentru că trăim în epoca vinovăției parentale permanente. Suntem generația care a crescut cu pufuleți la kilogram, margarină pe pâine și sirop de tuse care „trebuia să te adoarmă”. Am aflat între timp că toate astea erau potențial toxice. Așa că acum supracompensăm. Bio e balsam pentru conștiința noastră. Dacă tot n-avem timp destul, dacă stăm cu telefoanele în mână când ei ne povestesc ceva important, măcar să le dăm o prăjitură fără zahăr și o gumă fără plastic. Măcar asta să fie „bine”.
Plus, totul se întâmplă sub lupa parentingului online, unde „ai dat Nutella copilului?” poate atrage mai multă rușine publică decât dacă ai parcat pe două locuri. „Healthy” devine un semnal de virtute. Ca un badge: „Nu sunt perfectă, dar uite, am adus hummus de casă la petrecere.”
Care-i faza cu „pizza tradițională” (adică cu de toate, dar fără ketchup)?
E un paradox foarte 2025: vrem gustul copilăriei, DAR fără rușinea ei. „Tradițională” azi înseamnă: da, punem salam și mozzarella și eventual ciuperci – dar fără ketchup, văzut ca simbolul fast-food-ului ieftin, cu zahăr și conservanți. E ca și cum ai turna childhood trauma peste marginea blatului. Ironia? În anii ’90, ketchupul era regina pizzei. Acum, e gonit ca o rudă dubioasă. Dar copilul de azi tot îl cere. Și părintele oftează. Uneori cedează. Alteori, îl înlocuiește cu sos de roșii „artizanal”, într-un borcan mic, cu etichetă scrisă de mână.
Dar ce ne-o fi schimbat atât de mult încât să simțim nevoia să coregrafiem fericirea copilului până la ultimul balon? Să transformăm fiecare aniversare într-un eveniment? Poate din teamă. Poate din vină. Poate pentru că vrem să le dăm lor tot ce ne-a lipsit nouă. Dar mi-am dat seama că, de fapt, mie nu-mi lipsise chiar totul.
Când 1 Iunie era în fiece zi
Nu știu când a devenit copilăria un proiect cu obiective, buget și planificare. Noi am crescut cu ce era. Uneori cu ce nu era. N-aveam jucării, dar aveam joacă. N-aveam iarbă verde, dar aveam asfaltul fierbinte pe care alergam în papuci de gumă. Nu ceream unicorni roz – nici nu știam că se poate –, pentru că ne inventam jucăriile. Cea mai vie amintire a mea din copilăria fără jucării e când vecinul de la doi scotea ligheanul cel mare în fața blocului. În ziua aia, eram toți egali. Și toți fericiți. Habar nu am dacă era fix pe 1 Iunie, dar mă bucur că păstrez încă amintirea asta.
Ligheanul care unea toată scara
În fața blocului nostru exista un colț de beton cu două scaune vechi de bucătărie. Acolo se instala ligheanul. Plin cu apă rece de la chiuvetă. Nu era piscină, dar în ziua aia se transforma în Disneyland! Ne băgam picioarele, ne turnam apă în cap, scoteam păpușile să le spălăm. Cine venea și cu o stropitoare avea deja statut de magician.
Nu aveam jucării adevărate, aveam imaginație. Cutiile de chibrituri deveneau dulapuri în căsuțele de păpuși făcute în cutiile de pantofi. Cutiile de Nivea deveneau mese sau chiuvete. Iar din tubul de Jecolan făceam robinet pentru chiuveta păpușilor. Din crengi – cazemate. Dintr-un elastic legat de două glezne ieșea o oră întreagă de concursuri, în care ne învățam coregrafii complicate, cu pași și sărituri, care azi ar umple TikTok-ul.
Aveam și un câine de bloc. Un amărât pripășit care mânca de la toată lumea. Fiecare copil îl striga cum voia și el răspundea tuturor. Nero, Traian, Dixie, Coleșan – ce amintiri am și cu câinele ăsta! Era bun pe post de pacient când ne jucam de-a doctorul. Îi pictam laba cu acuarelă roșie să pară sânge și-i puneam frunze pe post de bandaj. Era pacientul perfect: tăcut, blând și cooperant. Nu-l trimisese nimeni la terapie ocupațională, dar era deja acolo.
Guma de mestecat era monedă de schimb și miracol
Uneori, ieșeam la șosea ca să-l întâlnim pe Moș Crăciun. Făceam cu mâna tirurilor străine și ne rugam ca vreun șofer să ne arunce o gumă de mestecat. Asta chiar s-a întâmplat odată! Când prindeam, nu o mestecam imediat. O purtam puțin în buzunar, o arătam prietenilor. O mestecam câteva minute, apoi o puneam într-o folie și o băgam în frigider. O luam mai târziu. Uneori, o schimbam cu a altui copil, ca pe o avere.
Nu mergeam la afterschool, dar aveam etajul patru. Acolo locuia tanti Vetuța, care avea grijă de toți copiii din scară. Nu existau bonă sau baby monitor, dar existau vecini care știau cine al cui este și ce se întâmplă dacă face vreo prostie. Ne creșteam unii pe alții. Ne lăsau părinții la vecini fără să semneze vreun contract. O bombonică, o cană cu apă rece, o farfurie de orez cu lapte – toate se împărțeau ca între rude. Nu ne legau părinții. Ne lega joaca.
Nu aveam multe. Dar aveam tot ce conta
Copilăria mea n-a avut unicorni roz. N-a avut nici părinți care să joace rolul de entertainer zilnic. Dar a avut un lighean cu apă, un câine pictat cu acuarele și gust de gumă păstrată la rece ca un diamant. A fost o copilărie fără „prea mult”, dar cu tot ce conta: timp, joacă, vecini de încredere și o lume întreagă inventată, în fiecare zi, din nimic. Astăzi, copiii au camere pline de jucării și spun că „n-au cu ce să se joace”…
Poate că nu trebuie să le dăm copiilor noștri totul. Poate trebuie doar să le lăsăm spațiu. Să le dăm timp. Și curaj să transforme „nimicul” în magie. Cum le transmitem starea asta copiilor noștri? Poate începând prin a ne opri puțin din alergat. Prin a-i lăsa să se plictisească, să inventeze, să se murdărească, să greșească. Să-i învățăm că nu totul trebuie cumpărat ca să fie valoros. Poate prin a le povesti, din când în când, cum era când ne bucuram de o gumă ca de un diamant. Sau de un lighean ca de o mare. Sau poate prin a fi acolo, lângă ei. Nu să le organizăm copilăria, ci doar să le fim martori.
