Tare mi-ar fi plăcut ca acum, când scriu, să ningă. O ninsoare strașnică, din aia cu fulgi mari, zăpadă care să se și aștearnă, să vină noaptea viscolul și să facă din ea troiene. Așa, ca să simt că vine Crăciunul.
În copilăria mea ningea încă din noiembrie, și, când se punea pe turnat fulgi mari din cer, ore în șir, fără oprire, bunica își amintea și îmi povestea de iarna cumplită din ‘54. Își amintea că nu se mai putea ieși din casă și merge pe stradă, că era zăpada până la horn. Făceau soldații galerii prin zăpada care ajungea și la 3 metri, și la 5 metri pe unde fusese viscolită, și veneau să aducă oamenilor pâine… Și despre gerul cumplit de după ninsori îmi povestea, când pleca bunicul la cumpărături, îi dădeau lacrimile de frig, iar lacrimile îi înghețau instantaneu pe obraji și i se lipeau între ele degetele de la mâini.
Dintotdeauna am iubit Crăciunul și mi-am petrecut anul așteptându-l. Chiar dacă pe masă nu erau atâtea bunătăți și-atâtea fonfleuri câte sunt acum, chiar dacă darurile Moșului (Gerilă, pe vremea aceea) erau în fiecare an aceleași pentru că nu prea aveai de unde alege ce să le cumperi copiilor. Și nici cine-știe-ce bani nu erau. Nu știu, poate la alții era altfel, dar la noi nu erau decât atâția cât să trăim decent. Crăciunul a fost mereu în sine Bucurie. Era mai puțin important ce mâncam sau ce cadouri primeam. Bradul împodobit și zăpada erau Totul meu. Și în ziua de azi pentru mine este la fel.
”Bradul” era o creangă încovoiată
Bunica și bunicul cred că erau un pic vrăjitori. Nu știu cum făceau, nu știu cum se descurcau, nu știu cum și de unde strângeau și păstrau pentru Crăciun, dar n-am simțit vreodată că lipsește ceva. Bradul, pentru că el era elementul central, cel mai important, de fapt nu a fost niciodată un brad. Niciodată în copilăria mea. Primul brad adevărat, întreg, a fost cel pe care i l-am cumpărat și împodobit fiicei mele când avea 7 ani. ”Bradul” copilăriei mele era o creangă încovoiată, de cele mai multe ori de molid. Și nu neapărat pentru că bunicii poate n-aveau bani de un brad întreg, ci mai degrabă pentru că nu ar fi fost loc în casă pentru el. Casa având o singură cameră și bucătărie. Mici, amândouă. Și noi, în ea, trei suflete. Ani la rând am crezut în explicația bunicului vizavi de creanga noastră de brad. De la geamul camerei, care era la etaj, vedeam în casa vecinilor din curtea alăturată. Casă fără etaj. Ei nu locuiau ca noi, la comun, într-o casă cu șase astfel de chichinețe de „apartamente” la etajul unu, și încă patru la parter. Cu două toalete pe etaj, și alea la comun. Cu apă de la cișmeaua din curte, adusă sus, pe scări, cu găleata.
Bunicul a plecat luând povestea cu el
Mă uitam pe geam la bradul vecinilor și nu înțelegeam de ce este atât de mare. Dacă chiar este atât de mare în realitate sau așa îl văd eu, prin ochelari. A fost visul meu să pot vreodată să intru în casa lor și să îl văd de aproape. Nu s-a întâmplat asta. Când îl întrebam pe bunicul de ce e așa de mare bradul lor, îmi spunea: „Ei, n-au ei de unde să facă rost de brad ca al nostru… Dacă ai ști cât l-am căutat… Ăsta e brad pitic, nu are oricine așa ceva, nu se găsește nici în Matache, nici în piața Puișor, este foarte rar.” Și eu am crezut ani de zile, până a murit bunicul (aveam 9 ani), când mergând cu bunica în fiecare duminică la el, la cimitir, am văzut o stivă de „brazi pitici” la florăresele care aveau tarabe la intrarea în cimitir. Cumpăra și bunica, să pună pe mormânt, de Crăciun, crengi de brad și imortele mov și ciclam.
La 4 dimineața bunica se apuca de cozonaci
Știam că e aproape Crăciunul în dimineața zilei de 23 decembrie, în jurul orei 4. Atunci se trezea bunica să se apuce de frământat cozonacii. Oricât se chinuia draga de ea să-și facă treaba în liniște, tot era zgomot. Că doar o ușă era între cameră și bucătărie, iar pe vremea aia ușile nu erau din termopan. Mai trebăluia până dospea aluatul, dădea nucile prin mașina care scârțâia infernal, și după aceea se apuca de frământat. Și de nu făcea atunci un zgomot cu ligheanul când ridica aluatul și-l trântea în el… Lipită stăteam de ea, așteptând să îi umple cu crema dulce de nuci, lapte cald și cacao, pentru ca la sfârșit să-mi dea castronul să adun cu degetul și să mă ling pe mâini. Ar fi putut să facă bunicul cozonacii, că doar fusese cofetar o viață, dar nu-l lăsa bunica. Își frământa cu aluatul ăla și gândurile, și amintirile despre cei plecați ai ei, despre părinți și despre frate-său, Paraschiv, care murise de tânăr, pe front. Frământa și lăcrima din ochii ei verzi, dar dacă o întrebai zicea că de la gaze, că ”scapă” gaz din butelie fiindcă e pe terminate.
La colindat mergeau numai băieții
Știam că e aproape Crăciunul în seara de 24 decembrie, când veneau copiii cu „Steaua”. De mulți ani n-am mai văzut copii mergând cu „Steaua”, să vestească Nașterea Pruncului Iisus. La colindat n-am fost niciodată, deși tare aș mai fi vrut. Mergeau numai băieții pe-atunci. Cu nasuri și obraji roșii, înghețați bocnă, dar tot cântau cu toată puterea lor, fără să se grăbească. Când și când, în mijlocul colindului, câte unul își tragea zgomotos nasul. Se bucurau de ce primeau, de mere, nuci, covrigi și bomboane.
Cutia de pantofi cu globuri învelite în ziar
Bunicul împodobea întotdeauna „bradul” în noaptea de Ajun, așa cum este tradiția, niciodată mai devreme, ca să mă trezesc cu el în dimineața Crăciunului. În fiecare an aceleași globuri, păstrate cu sfințenie într-o cutie de pantofi, învelit fiecare în parte în hârtie de ziar. Să nu se spargă, pentru că erau din sticlă. Ca să fie bradul bogat, punea în el coșulețe din hârtie creponată și nuci date cu bronzul cu care în fiecare an vopsea godinul din bucătărie. Și vată punea în el. Și artificii îndoite și atârnate „cu capul” în jos. Și lumânari albe, răsucite, prinse cu clipsuri de crenguțele atât de fragile încât se aplecau sub greutatea lumânărilor, de trebuia să fie amărâta de creangă ancorată cu sfoară de zăvorul ferestrei.
Prima instalație cu beculețe colorate am avut-o târziu, dar numai un Crăciun m-am putut bucura de ea, pentru că „s-au împușcat firele” și nu s-a mai aprins. Însă am continuat să o punem și-așa, defectă, în pomul de Craciun.
Ce s-a schimbat
Ziua magică a Crăciunului începea tot cu colinde, așa cum se încheiase seara de Ajun. Veneau copiii din vecini, alții decât cei de cu seară, că se vorbeau înainte și se împărțeau între ei, era rușine să vină aceiași. Nu știu cum petreceați voi Crăciunul, dar bunica avea o regulă care s-a respectat mereu: „Crăciunul se face în familie. Vizitele, din a doua zi.” Câte s-au schimbat de-atunci, câte au rămas și azi la fel?
Brazii, uite, sunt mai mult artificiali, cei naturali rămân nevânduți și abandonați în spatele piețelor, plângându-și „moartea” inutilă. N-aș spune că e cel mai rău lucru, pentru că suntem – nu-i așa?! – de partea naturii. Chiar dacă, paradoxal, preferăm pentru copiii noștri jucăriile din materiale naturale, din lemn, în locul celor din multblamatul plastic… Ce să mai zic de faptul că acum bradul se împodobește de prin noiembrie și că nu doar că nu mai e brad, dar nici musai verde nu mai e… Alb, roz sau negru, ba chiar și așezat cu josu-n sus. Cum e și lumea. Și podoabele pentru brad le-au schimbat vremurile: puține globuri, multe flori, păsări, balerine, gnomi și spărgători de nuci.
Datinile se mai păstrează, doar trebuie căutate
Îmi pare tare rău că nici copiii și nici nepoții generației mele nu vor mai avea în amintirile acestei sărbători mirosul de brad. Și mulți poate nici nu vor asocia Crăciunul cu aroma sarmalelor, cârnaților și-a cozonacului, pentru că pe mesele dichisite sunt acum sunt terine de rață și sparanghel, somon, sushi, brânzeturi fine, rulade de porc cu ciuperci și parmezan, creveți, coquelet cu cartofi dulci și rozmarin, panettone și macarons. Așa de rău îmi pare pentru ei…
Colinde? Eh, colinde… Un telefon în mână cu conexiune internet și un playlist de colinde pe Youtube sau o boxă târâtă de niște vlăjgani, bărbați în toată firea. Ce să le dai ăstora mere, portocale, covrigi și bomboane, că te și înjură. Ăștia vor bani, că pentru ei colindă, că doar nu de drag. Și cum să mai stea familiile acasă de Crăciun, în jurul mesei, dacă mall-urile sunt deschise și în zi de sărbătoare, iar hamburgerii și shaorma sunt mai atrăgătoare decât toba și caltaboșii?
Ca să arăți copilului cum e Crăciunul tradițional, cel necomercial, cel nealterat de… trenduri, ar trebui poate să mergi măcar o dată undeva prin țară, unde se mai păstrează datinile. Prin nord. În Moldova, în Bucovina, în Maramureș. Ei, dar cine mai vrea să-i arate copilului cum joacă urșii cu ciucuri roșii la urechi, cum saltă Capra acoperită de panglici din hârtie colorată și cum clănțăne din botul ei de lemn, cine vrea să vadă ceata de irozi în cămăși albe și cui îi mai pasă cum acompaniază buhaiul cu strună din păr de coadă de cal colindătorii? Copiii de azi își doresc să ajungă în Laponia, să vadă renii, aurora boreală și Casa lui Moș Crăciun, care nu e Moș Crăciun, e Santa…
Construim amintiri
Victoria, nepoata mea, are un an și nouă luni de Crăciunul acesta. Știu, e prea mică să am pretenția că va păstra această amintire. Dar începem să construim amintiri. Bradul va fi natural, cel de anul trecut, un puiandru într-un ghiveci, îngrijit și păstrat viu peste vară. Va fi împodobit cu globuri, unele din sticlă, cu clopoței și îngerași. În casă vom asculta colinde și-i vom primi cu drag pe copiii -colindători de-or ajunge pe la noi. Avem făcută lista de cumpărături pentru pachețelele pe care ea va trebui să le dea cu mâna ei fiecărui colindător. Va fi cu noi în bucătărie și va avea voie să se joace cu aluat, vom face pentru ea, special pentru ea, un cozonăcel în miniatură, așa cum îmi făcea și mie bunica. Vom fi împreună numai noi, familia, din seara de Ajun până în seara de Crăciun, bucurându-ne unii de alții în tihna și căldura casei, în jurul bradului și-al mesei. Și să dea Bunul ca și anul viitor să fim din nou împreună, toți, să nu fie niciun scaun gol la masă, făcând ce-am făcut și anul trecut, și anul acesta. Sărbători cu bucurie și vouă!
