Au traversat Irak și Arabia Saudită într-o dubă devenită casă, cu un copil de 1 an. Povestea a doi tineri români care și-au continuat viața de nomazi și după ce au devenit părinți

Cu duba, din Galați la Dubai! Sună ca un slogan de aventură, dar când iei în calcul și un copil de un an, pentru mulți părinți se nasc instantaneu semne de întrebare. Cum se împacă viața de nomad cu rutina unui copil mic? Aceasta este povestea unei familii de români care a decis să-și trăiască viața călătorind. Iar când li s-a născut fetița nu și-au încheiat visul, ci l-au adaptat.

Din noiembrie 2025, când au început aventura, traseul lor a arătat așa: Galați-Istanbul-Duhok-Kuweit-Qatar-Dubai-Muscat-Salalah. Peste 7.000 de kilometri cu un copil de un an. Pentru mulți părinți, ideea de a traversa Irakul cu un copil mic (Duhok se află în Kurdistanul irakian – o zonă percepută diferit față de restul țării) e greu de imaginat.

De ce Arabia Saudită și Oman?

Arabia Saudită nu a fost o alegere făcută pentru a șoca, ci o etapă firească într-un traseu gândit pentru iarnă. Căutau o destinație caldă, iar Oman era de mult pe listă. „Toate cunoștințele noastre care au fost cu camperul în Oman au lăudat țara. E un loc unic, încă sălbatic și nedescoperit, cu peisaje superbe și oameni minunați”, spune Eliza (31 de ani).

Traversarea Peninsulei Arabe a venit natural odată cu destinația finală. „În toată Peninsula Arabă, tot ce e mai jos de Irak, oamenii sunt primitori și prietenoși. Preconcepția de nesiguranță e doar atât – o preconcepție. În majoritatea locurilor ne-am simțit mai în siguranță decât în Europa”.

Irakul a fost singurul moment care le-a dat emoții, dar nu din motive de siguranță, ci de logistică și diferențe culturale. Paradoxal, faptul că au călătorit cu un copil mic a fost un avantaj: „Iubirea față de copii face parte din cultura arabă. Multă lume s-a apropiat de noi doar ca să-i ofere Aidei dulciuri, fructe sau pufuleți. Au fost zeci de astfel de interacțiuni”, povestește ea. Pentru ei, experiența a fost și o confruntare directă cu prejudecățile. „Așa cum unii americani cred că România e încă în comunism sau că e periculoasă, tot așa mulți europeni au prejudecăți despre arabi care nu corespund realității”.

Drumul a început cu mult înainte de Oman

Pentru Eliza (31 de ani) și Ionuț (32), părinții Aidei (1 an și zece luni), Omanul nu a fost o primă destinație. Fiica lor a călătorit prima dată cu mașina la vârsta de 4 săptămâni, în Bulgaria, a zburat în Azerbaidjan la 3 luni și a ajuns în Malta la aproape 9 luni. „În primul an, am călătorit cu ea în Bulgaria, Azerbaidjan, Malta, Cipru și Grecia. Abia la 1 an și 2 luni am început să călătorim cu duba din prezent. Am fost cu ea în toată Scandinavia, Grecia, apoi am pornit către Oman, unde și suntem acum. În total, până în prezent, am fost cu Aida în vreo 20 de țări”, rezumă Eliza.

Pentru Aida, nu este o performanță și nici un record de bifat. Este pur și simplu normalitatea în care a crescut. În spatele acestei normalități nu stă însă o aventură impulsivă, ci un cuplu care și-a construit treptat, în peste un deceniu, un stil de viață în mișcare. Povestea nu începe cu Emiratele Arabe și nici cu copilul, ci cu doi tineri din Galați care au descoperit, la 20 de ani, că acest stil de viață nu este doar o modalitate de a vedea lumea, ci o alegere care le garantează libertatea maximă și șansa de a oferi fiicei lor un alt tip de educație.

Cine sunt Eliza și Ionuț

Eliza și Ionuț se știu de când erau colegi la Facultatea de Matematică din Galați. Amândoi au absolvit și module pedagogice și au făcut pregătire cu copiii și practică la clasă încă din timpul facultății. Azi, doar Ionuț lucrează, în IT. Pentru a avea mai multă libertate de mișcare, dar și pentru a se putea ocupa de micuța Aida, Eliza nu lucrează.

Când avea 20 de ani, Eliza a beneficiat de o bursă Erasmus. A fost prima ei ieșire din țară. „Ionuț m-a vizitat, am explorat împreună orașul în care locuiam, și, încet-încet, am prins gustul călătoritului. Când ne-am luat prima mașină – o Skoda Fabia din 2001 în rate – am realizat că e mult mai ieftin, comod și flexibil să călătorești cu mașina. Din cele aproape 60 de țări vizitate, doar în Malta și SUA am fost cu avionul”, povestește Eliza.

• CITEȘTE ȘI: Povestea unei familii de români care de 10 ani cutreieră lumea într-o autorulotă. Doi adulți, un copil și doi câini în 8 mp, dar cu libertate infinită

Mașinile care le-au fost, pe rând, case pe roți

Mai întâi au sporit confortul în Skoda Fabia. „Odată aveam un drum de 17 ore pana acasă. Ne-am oprit într-o parcare ca să dormim puțin și ne-am gândit c-ar fi fost tare bine dacă am fi avut un pat în spate. Când am ajuns acasă, ne-am transformat mașina într-un microcamper – am dormit în ea în luna noastră de miere, în Kefalonia (în fotografia în care dorm în mașină era vorba de un Volvo, «mașina de după Skoda și înainte de dubița mică»)”, ne explică Eliza. Apoi au simțit nevoia de mai mult confort și au cumpărat un Volkswagen Caddy (n.red. dubița roșie) în care aveau nu doar pat, ci și chiuvetă, plită cu inducție și cuptor electric.

Când Eliza a rămas însărcinată, au început căutările unei dube pe care să o convertească într-un camper. „Eram însărcinată în 8 luni când am găsit-o și n-am stat pe gânduri, am pornit din București către Satu Mare ca să o luăm. La întoarcere, eu am condus dubița mică, iar Ionuț duba proaspăt cumpărata, care hurducăia din toate încheieturile. Achiziția a fost tare neinspirată, am pierdut mulți bani până să ne resemnăm că e un sac fără fund. Peticeam pe o parte, apăreau probleme pe alta. Am vândut-o și am găsit-o pe cea din prezent când Aida avea 7 luni”, povestește Eliza.

Au transformat-o în camper la un atelier de conversii din Galați. Deși călătoreau deja cu Aida, s-au întors în România pentru vaccinul de la 1 an și au așteptat două luni până a fost gata conversia. „Apoi ne-am mai întors o dată ca să finalizăm tot procesul, iar apoi încă o dată, ca să o pregătim pentru drumul către Oman. Din noiembrie, n-am mai revenit”, spune Eliza.

Planuri în doi și două liniuțe pe care nu le mai aștepta nimeni

Aida a fost un copil dorit. Doar că s-a lăsat așteptată. Probabil o fi vrut să fie gata căsuța pe roți, ori o fi vrut să le testeze părinților ei curajul de a-și păstra stilul de viață. Cert este că după vreo doi ani de încercări, Eliza renunțase la ideea că va mai deveni mamă și se apucase să facă alte planuri de călătorie în doi. Era în Scoția cu Ionuț, sărbătoreau 9 ani de relație și se gândeau cum să ajungă în India, când pe testul de sarcină Aida și-a anunțat pentru prima oară prezența. „M-am simțit pierdută, abia acceptasem că nu voi fi mamă, îmi făcusem planuri în doi și – puf! – s-au dus. A fost o perioadă confuză pentru mine până am procesat ce mi se întâmplă”, își amintește Eliza.

În primul și ultimul trimestru – când Eliza n-a putut călători din cauza faptului că avea sarcină toxică (stări excesive de greață, vărsături frecvente, risc major de deshidratare) – micuța Aida parcă și-a pus iar părinții la încercare. „Nici să fi vrut n-am fi putut pleca, pentru că vomam de dimineața până seara, dormeam mult, puteam înghiți doar sticksuri și abia puteam sta în picioare. În ultimul trimestru, plângeam de teamă că mi-am stricat viața, că nu voi mai putea călători, îmi spuneam că vreau să exist și în afara rolului de mamă, iar lucrul ăsta pare imposibil. Mi-a lipsit libertatea. Acum știu că era doar teama irațională de privare de libertate, accentuată de hormoni”, se confesează Eliza.

Rutina copilului e sfântă, chiar și în deșert

După entuziasmul primelor plecări, realitatea s-a instalat repede. Viața în dubă nu mai era despre spontaneitate, ci despre program. „Aida a fost o dulceață până la primul salt mental (n.red: perioade de dezvoltare accelerată, în care comportamentul copilului se schimbă radical). Dormea în scoică, adormea ușor și în orice condiții. Apoi a lovit saltul de n-am știut ce-i cu noi. De atunci, n-a mai dormit în scoică decât de vreo trei ori până pe la un an și jumătate. Somnul s-a fragmentat mult, am început să stăm cu ea în schimburi peste noapte. Aproape orice activitate era centrată în jurul programului ei de somn. În plus, dormea numai legănată și cu pălărie sau căciulă pe ochi”, spune Eliza.

Astăzi, o zi obișnuită nu arată spectaculos. Dimineața iau masa împreună, apoi Ionuț începe munca. Eliza rămâne cu Aida: citesc, fac lego, merg la plajă. Urmează somnul de prânz, respectat cu strictețe. Prânzul e pregătit de Ionuț, „gătește excelent, mult mai bine decât mine. El pregătește masa, eu hrănesc copilul”. După aceea, programul se adaptează dorințelor ei, iar când Ionuț își încheie ziua de lucru, fie petrec timp împreună pe plajă, fie ies în parc, fie pornesc la drum spre următoarea destinație. Dar seara, indiferent unde sunt – pe o plajă din Oman sau lângă dunele din Qatar – la 20:00 începe rutina de somn.

„Rutina copilului e sfântă. Știm cât de importantă e pentru orice copil și o respectăm. Avem pași pe care îi urmăm zilnic, astfel încât Aida să știe ce urmează, să nu fie expusă constant schimbărilor. Cele mai mari schimbări pentru ea sunt locurile de joacă”, spune Eliza.

• CITEȘTE ȘI: Vacanță cu copiii în autorulotă. Soluția noastră în pandemie

Ce îi face să reziste ca părinți călători cu un copil mic care îi pune la încercare

Viața pe drum cu un copil mic nu are nimic din romantismul fotografiilor apusurilor în deșert. Are regresii de somn, nopți fragmentate și zile în care oboseala apasă mai tare decât dorința de a porni la drum. „Nopțile dificile apar în continuare, dar le privim cu acceptare”, spune Eliza. Când se întâmplă, regula e simplă: a doua zi încetinesc. Nu conduc, nu forțează programul, se culcă mai devreme.

Au învățat să recunoască semnele înainte să devină criză. Momentul în care decid să rămână mai multe zile într-un loc nu are legătură cu peisajul, ci cu starea lor. „Când nu mai avem răbdare cu ea, știm că problema e la noi, nu la copil. Felul în care ne simțim noi se reflectă direct în comportamentul ei”, recunoaște Eliza. Dacă încep să-și de ochii peste cap în loc să o ajute să-și gestioneze emoțiile, e semnalul că trebuie să oprească. Să se odihnească.

Au renunțat și la lucruri care, înainte, făceau parte din aventura lor. Nu mai ies seara în oraș, pentru că ora de somn a Aidei nu mai permite. Nu mai merg cu ATV-ul, nu mai aleg spații zgomotoase, nu mai caută experiențe intense. Nu a fost o decizie dramatică, ci o ajustare firească. Sunt renunțări temporare, spun ei, la care ajung toți părinții, indiferent dacă locuiesc într-un apartament sau într-o dubă.

Înainte de sarcină, ritmul era mult mai intens. Eliza conducea în timp ce Ionuț lucra, schimbau rapid destinațiile, își asumau riscuri fără să stea prea mult pe gânduri. „Eram, poate, prea curajoasă pentru binele meu”, spune ea. Maternitatea i-a adus mai multă prudență și calcul.

Episodul „febră și diaree” în Turcia

În ceea ce privește sănătatea copilului, au reușit să gestioneze cu succes provocările ținând legătura cu medicul de familie și pediatra prin Whatsapp și/ sau folosind o aplicație ce permite consultații online. În nenumărate țări prin care a călătorit, Aida a mâncat fără probleme din farfuria părinților. În Turcia, însă, au apărut episoade repetate de febră și diaree, așa că au decis ca, în zonele unde au dubii legate de igienă, să îi gătească exclusiv în dubă. Faptul că au bucătărie proprie le oferă control și liniște.

Când aleg locurile în care stau mai multe zile, nu caută neapărat proximitatea unui spital, ci liniștea. Ideal este să fie aproape de o plajă, unul dintre locurile preferate ale copilului. Pentru ei, siguranța nu e legată de o adresă fixă, ci de pregătire, adaptare și capacitatea de a reacționa calm atunci când apar situații neprevăzute.

Ce înseamnă „acasă” pentru un copil fără adresă fixă

Aida nu cere „acasă”. Cere „parc” și „plajă”. „Când îi spunem că plecăm către un alt loc, se urcă singură în mașină și apoi în scaunul ei. E tristă doar când plecăm dintr-un loc care i-a plăcut foarte mult. De exemplu, am campat câteva zile lângă dunele din desert în Qatar. I-a plăcut așa mult, că de atunci, când vede dealuri, își aduce aminte și cere iar dune”, povestește Eliza.

Nu s-a atașat de jucării, ci de părinți. Ei sunt reperele ei stabile. „Încă din primele luni o adormeam cu un iepuraș de pluș, dar nu s-a atașat de el. Am încercat și cu o păturică, cu păpuși, cu mai multe tipuri de plușuri, dar nu au interesat-o. Acum avem trei plușuri pe care le cărăm după noi, dar se joacă cu ele maximum câteva minute. Îi plac plastilina, lego, puzzle-urile, cărțile și joaca în nisip. Aproape orice altceva o ține ocupată doar 2-3 minute”.

Micuța și-a cunoscut bunicii când a locuit în Galați până la vârsta de 9 luni. Acum, păstrează legătura cu ei prin videocall-uri. Și, deși a trecut mult timp de când nu i-a mai întâlnit, „își aduce aminte că tata i-a făcut ardei umpluți, că mama i-a cusut o față de pernă cu broaște, că s-a jucat cu ei în parc, că au un cățel pe nume Cora”, spune Eliza.

• CITEȘTE ȘI: Familia care își educă fetița călătorind: „Ea trăiește o singură dată copilăria, cariera poate aștepta”

Viața în doi (și jumătate): dorințe, bani și compromisuri

Compromisul e permanent, mai ales de cât sunt părinți. Eliza ar sta într-un loc o singură noapte, dacă ar fi după ea. Ionuț preferă confortul și stabilitatea. Aida e undeva la mijloc. Are ritualuri de la care nu acceptă abateri: „Vrea ca în fiecare dimineață să o spăl eu pe dinți și să o hrănesc, nu Ionuț. Vrea, când doarme în marsupiu, la el, nu la mine. Seara vrea să-i țină Ionuț paharul cu lapte și insistă să-l bea indiferent cât a mâncat la cină. Are niște fixuri normale pentru un copil, dar o afectează dacă nu îi sunt îndeplinite”.

Cu toate acestea, spun că rar simt nevoia de pauză unii de la alții: „Iar când o facem, cine simte nevoia iese singur afară, merge la o cafea, rămâne în mașină, iar celălalt merge cu Aida în parc sau la plajă”.

Ceea ce îi ajută însă cel mai mult este faptul că nu există scoruri și împărțeli rigide. „Nu trebuie să contribuim fiecare cu 50%, ci fiecare cu cât poate, astfel încât suma să fie 100%. Amândoi schimbăm scutece, amândoi punem copilul la somn, amândoi ne jucăm cu ea și îi citim”. În zilele în care Ionuț lucrează, tot el gătește, iar Eliza se ocupă de Aida, de ordine și curățenie. În weekend, „suntem și mai flexibili în funcție de ce are fiecare dintre noi chef și putere să facă”.

Banii, unul dintre subiectele frecvente de neînțelegeri mai ales în familiile proaspăt formate, pare să nu-i atingă. „Scump e doar vanul pentru vanlife”, glumește Eliza. „În Turcia, de exemplu, în noiembrie anul trecut, am cheltuit 1.800 de euro toată luna. Ar fi putut fi și mai puțin, însă am luat și câteva cazări. Este posibil ca într-o lună singurele cheltuieli să fie doar pe mâncare și motorină, adică în jur de 1.000 de euro în total”.

Unde se văd peste 10 ani

Dacă peste un deceniu Aida îi va întreba de ce au ales această viață pentru ea, spun că vor face tot ce le stă în putință ca întrebarea să nu vină dintr-o rană. „Dacă va fi o întrebare curioasă, fără încărcătură negativă, îi vom spune că nu am vrut să renunțăm la cine eram înainte de a deveni părinți. Cred că cei mai buni părinți sunt cei fericiți, care nu uită de ei și de ce îi bucură”.

În același timp, nu tratează viitorul cu naivitate. Discută deja despre forma de școală pe care Aida să o urmeze când va veni vremea. Dincolo de pregătirea pedagogică, Ionuț a susținut chiar și examenul de titularizare la matematică, unde a obținut una dintre cele mai mari note din județ. Cred că pot oferi structură teoretică, dar vor ca Aida să învețe și din contact direct cu lumea. Să observe diversitatea oamenilor și a peisajelor, să interacționeze cu copii din culturi diferite, să aibă experiențe senzoriale reale, nu doar lecții din manual.

Ideea de „acasă” rămâne, însă, flexibilă. Pe măsură ce crește, copilul va avea nevoie de mai mult spațiu și stabilitate, așa că Eliza și Ionuț iau în calcul o autorulotă mai mare, călătorii mai rare sau chiar o perioadă de așezare într-un singur loc. Plănuiesc să închirieze curând un apartament pentru o pauză de la ritmul intens al drumurilor, dar nu simt nevoia să revină în România pentru asta. Decizia finală, spun ei, va depinde de felul în care Aida va răspunde, în timp, la această viață.

Viața pe roți cu un copil mic nu schimbă meseria de părinte

La final, dincolo de trasee spectaculoase și hărți care traversează continente, viața lor nu e atât de diferită de a oricărui părinte. Au aceleași nopți fragmentate, aceleași negocieri la ora de somn, aceleași momente în care își pierd răbdarea și trebuie să o ia de la capăt. Au aceleași discuții despre viitor ori despre școală. Aceleași mici frustrări legate de lipsa timpului pentru ei, aceleași renunțări temporare la spontaneitate.

Diferența nu stă în tipul de locuință, ci în decor. Unii părinți sting lumina într-o garsonieră de bloc, alții într-o casă cu curte. Ei într-o dubă parcată lângă plajă sau în apropierea unui deșert. Dar oboseala e aceeași. Îndoiala e aceeași. Bucuria când copilul râde e aceeași.

Da, recunosc, uneori – de multe ori – e frustrant. E limitant. E obositor. Dar nu ar schimba nimic. „Nu există perfect, nu există «mereu bine». Există un pic de bine împletit cu un pic de greu”, conchide Eliza. Își iubesc viața așa cum este, se simt privilegiați că pot trăi astfel și încearcă să treacă prin tot cu prezență și recunoștință. În rest, părintele rămâne părinte – cu limite, cu griji, cu iubire multă și cu lecția zilnică a răbdării. Iar asta nu ține de adresă.