În 2020, la final de pandemie, Corina și Andrei Țigănaș, alături de fiica lor Maria, au renunțat la apartamentul din Cluj în care locuiau, au lăsat în urmă ambuteiajele și agitație urbană și au decis ca, pentru o vreme, să-și înceapă zilele cu nisip sub tălpi, pe plajele însorite ale unor sate sau orașe mici din Spania. Pornită ca un „experiment”, mutarea lor s‑a transformat într‑un stil de viață nomad: stau câteva luni într-un loc, apoi se mută, pentru noi experiențe. Verile le petrec în țări diferite (până acum, Franța și Maroc, urmează Lituania, Letonia, Estonia și Finlanda). Pentru că amândoi lucrează online, iar pandemia le-a demonstrat că pot fi eficienți și în afara biroului, „serviciul” se mută odată cu ei. Corina are o agenție de PR și marketing, Andrei e specialist în dicție și oratorie. În interviul de față, Corina povestește cum i-a ajutat faptul că au schimbat orele pierdute în trafic pe timp câștigat în familie, cum crește fetița lor în comunități diferite și de ce familia ei nu se teme să schimbe atât de des locul numit „acasă”.
Totul Despre Mame: Cum v-a venit ideea emigrării și ce a stat în spatele ei? Vă lipsea ceva în țară? Vă enerva ceva atât de tare încât să plecați?
Corina Brândușan Țigănaș: A venit destul de spontan, spre final de pandemie. După ce am stat închiși în casă în 2020, am lucrat apoi de acasă și am simțit nevoia să explorăm, să călătorim, să ne luăm libertatea înapoi. Ne enervau multe lucruri în țară, dar nu ele ne-au făcut să plecăm. Aglomerația ne enerva destul de tare, statul în trafic ore întregi (deși lucram de acasă, tot ajungeam să stăm în trafic), poluarea, plus lipsa infrastructurii. Dar ne-am gândit cum am putea profita de faptul că lucrăm online și că pandemia ne-a arătat că putem fi eficienți și fără să stăm toți în același birou.
Și-atunci ne-am imaginat ce-ar fi să ne mutăm într-un oraș mai mic, ca să nu mai petrecem mult timp în trafic și să avem spațiu mai mult. Dar dacă tot plecăm din orașul nostru, ce-ar fi dacă am avea și marea aproape, și o vreme bună mai mult timp din an? Și așa, încet-încet, a venit ideea să plecăm în Spania, la malul mării. Nu am fugit de ceva, ci am plecat spre altceva.
Unde locuiți acum și a câta casă e aceasta de când v-ați mutat? Din ceea ce am citit pe blogul tău, ați schimbat la început casa/ localitatea la 2-3 luni. Ce v-a adus experiența aceasta?
Acum locuim în Carboneras, un oraș mic (aproximativ 7.000 locuitori) situat în sudul Spaniei, în Andalucia. Când am plecat, am ajuns în Barcelona, iar primele 2 luni le-am petrecut în Vinaros. Apoi, alte 3 luni am stat în Oropesa del Mar – Marina d’Or (o stațiune minunată), iar vara am petrecut-o într-un mic și cochet sat, Otos, aproape de Valencia, supranumit Satul Ceasurilor Solare – au chiar și o rută turistică prin sat care cuprinde zeci de ceasuri solare, chiar și casa noastră avea unul).
După Otos, am ajuns în Carboneras și ne-am îndrăgostit de acest mic oraș (pueblo, cum îi zic localnicii). Fiica noastră, Maria, avea deja aproape 4 ani, așadar am considerat că ar fi bine să ne așezăm “la casa noastră” cât timp e an școlar, ca să prindă grădinița timp de 2 ani, să poată să se integreze în sistemul de învățământ mai apoi. Verile le petrecem și acum în alte țări. În urmă cu doi ani, am locuit o lună în Franța, alta în România, iar vara trecută am petrecut-o în Maroc; ne-am cufundat în cultura acestei țări trăind ca localnicii, iar vara aceasta ne așteaptă o experiență intensă în Lituania, Letonia, Estonia și Finlanda. Încercăm să trăim precum comunitățile unde ajungem și să ne integrăm cât mai mult în locurile pe care le vizităm.
De ce ați ales Spania și de ce ați optat pentru sate sau orașe mici?
Ne-am cam săturat de aglomerație, de stat în trafic și de pierdut ore în mijloace de transport sau în mașină. De-asta am ales în general orașe mici. Spania ne-a plăcut mult de tot pentru că oamenii sunt relaxați, zâmbitori, eu și soțul meu Andrei știam un pic limba și ne atrăgea clima și faptul că putem sta la mare, de care ne putem bucura tot anul.
Cum vi s-a schimbat stilul de viață odată ce ați ajuns acolo?
Rutinele nu s-au schimbat foarte mult. Și înainte, când locuiam în România, petreceam mult timp afară cu Maria, aveam o alimentație cât se poate de sănătoasă și practicam sport. Același lucru facem și aici, doar că, spre deosebire de ieșitul în parcul din fața blocului, acum ieșim la plajă, care e la fix 3 minute de casa noastră, la pas, în plimbare. Reușim să petrecem mai mult timp afară pentru că e vremea bună tot timpul anului, citim mai mult pentru că nu pierdem atât de mult timp în trafic și ne bucurăm de faptul că ritmul vieții aici îl resimțim diferit – mai puțină agitație, mai puțin stres. Practic, nu stăm în trafic niciun minut, mergem pe jos mereu pentru că orașul unde locuim acum e mic și totul e la distanță de 15 minute maxim, în plimbare.
Ce îi puteți oferi acolo Mariei? (Și nu i-ati fi putut oferi la Cluj)
Cred că are acces ȘI la altă cultură, diferită de cea din țara natală. Are ocazia să descopere și să vadă ce îi place și ce nu. Poate face diferența. Are o limbă nouă pe care o poate folosi și în care poate comunica ușor.
În ce măsură ați luat decizia emigrării cu gândul la viitorul fetiței?
Când am pornit la drum, a fost un experiment. Nu am plecat cu gândul că vrem ceva mai bun pentru fiica noastră, nu am fugit de România (sau de ceva de aici). Fiind un experiment, am putut să pornim cu așteptări mici și fără să ne facem planuri pe termen lung. Ne-am gândit că rău nu are cum să-i prindă, că e un moment bun pentru că avea doar 3 ani și că, în cel mai rău caz, ne întoarcem după 2-3 luni fără să fi pierdut ceva.
În ce măsură a afectat-o schimbarea?
Înainte să pornim, când ne gândeam la posibilitatea asta, am vorbit și cu ea. Deși era destul de mică, a înțeles exact ce i-am spus și a fost de acord să încercăm, să vedem ce iese. Maria e un copil foarte sociabil, iar de când am plecat a devenit și mai sociabilă și adaptabilă. Era și înainte extrem de deschisă la experiențe noi – e interesată și acum. Eu cred că a afectat-o în bine: e veselă, deșteaptă, se integrează ușor, e adaptabilă noilor contexte. E un copil obișnuit să călătorească, iar călătoriile uneori sunt obositoare, lungi. Nu e bucuria vieții ei să stea în mașină ore întregi, dar gândim tot felul de jocuri și rezistăm toți bine. Pot merge oriunde cu ea și e extrem de dornică să descopere locuri, oameni, culturi. Acum vorbește româna și spaniola la același nivel, aș zice că e un avantaj să pornești în viață cu așa un bagaj.
Plecând într-o astfel de aventură cu un copil mic, probabil tu, ca mamă, ai avut o serie de temeri („dacă se îmbolnăvește și nu avem acces rapid la medic?”/ „dacă nu-și face prieteni pentru că nu știe limba?/ „dacă o să ne reproșeze că o ținem departe de bunici” etc). Cum ai gestionat avalanșa de „dacă…”?
Am avut multe temeri, e adevărat. Toate cele menționate de tine plus alte câteva zeci. Pornind cu gândul că e un experiment și că ne putem oricând întoarce, parcă nu a mai părut așa de înfricoșător tot ceea ce urma. În plus, și în țară a fost greu în timpul pandemiei, așadar nu ne mai speria așa de tare “greul” care putea să vină. În plus, m-am gândit dacă peste ani și ani aș regreta că nu am încercat, iar răspunsul a fost un DA apăsat.
Cu bunicii ține legătura. Chiar acum sunt la noi părinții soțului meu, bunicii ei, iar cu mama mea, bunica ei maternă, se vede în țară și petrec timp de câte ori ajungem – și tot încercăm să o convingem să vină la noi.
Ați dus-o la grădiniță, i-ați luat bonă Mariei acolo? Cum v-ați organizat ca să puteți sta cu ea, dar și să munciți?
În lunile în care locuiam doar 2-3 luni într-un oraș, Maria a avut bone part time. Veneau la noi de 2-3 ori pe săptămână, câteva ore pe zi (2-4 ore). În afară de asta, eu și Andrei lucram cu schimbul, ca să putem sta cu ea. Unul dintre noi lucra dimineața, altul după-amiaza. La prânz, când dormea, lucram amândoi. Am refuzat total să apelăm la cea mai ieftină bonă – și anume telefonul/calculatorul/tableta – așa că eram cu ea unul dintre noi sau bona. Ieșeam mult afară, organizam tot felul de jocuri de rol, activități sau mici evenimente. Acest lucru ne-a făcut să ne eficientizăm mult programul de lucru, să renunțăm la orele în care scrollăm pe Facebook sau în care facem activități neimportante. În schimb, am integrat-o pe Maria mult în programul casei – gătit, cumpărături, spălat mașina, orice se putea face cu ea – pentru ca atunci când ea doarme, noi să putem lucra.
Cum o afectează pe Maria schimbările dese de locuință? Nu plânge după prieteni/ vecini/ cunoscuți?
Acum nu ne mai mutăm așa des cum am făcut-o în primul an. Dar atunci, când schimbam locuințele, și pe mine mă afectau mutările. Și eu mă atașam de locuri, oameni – și-mi părea rău că plecăm pe de o parte și bine că urmează noi locuri de descoperit. Și Maria a avut astfel de situații, desigur. Acum când plecăm vara abia așteptăm să descoperim noi locuri, iar toamna știm că revenim. Nu sunt ușoare despărțirile de cei dragi, asta e clar.
Care sunt cele mai mari câștiguri ale Mariei din această experiență?
Cred că e extrem de adaptabilă. Se adaptează la jocuri diferite, culturi diferite, limbi noi – pe care le prinde repede. Faptul că vorbește spaniolă ca un nativ cred că e un mare câștig pentru ea. Altul ar putea fi faptul că interacționează cu diferite culturi și poate să se înțeleagă cu oamenii, oricât de diferiți ar fi. Are colegi și prieteni români, spanioli, francezi, marocani, columbieni, ecuadorieni, americani. Cred că nu va discrimina pe termen lung pentru că înțelege că fiecare om/loc e diferit, cu luminile și cu umbrele lui și fiecare om merită iubit și descoperit exact așa cum e.
Ce schimbări/ ajustări ai făcut în carieră odată cu mutarea și ce au însemnat ele din punct de vedere financiar? Dar în cazul soțului tău?
Muncim în proporție de 90% online. Când e nevoie de noi în proiecte, urcăm în avion și ajungem unde e nevoie de noi. Am o mică agenție de PR și marketing, cu colaboratori și colegi care mă ajută să derulez proiectele. Soțul meu e sculptor de voci, lucrează online cu cursanții, fie că e vorba despre manageri din corporații, profesioniști din domeniul liberal, speakeri la TEDx sau profesioniști din diverse domenii. Ocazional prezintă evenimente, așa că merge fizic când e nevoie de el. Lumea nu e așa de mare pe cât credem, e tot mai mică atunci când începi să o descoperi.
Schimbări în carieră au fost câteva, dar toate au fost în bine. Andrei scrie mai mult, a publicat deja mai multe cărți, are mai mult timp pentru scris, pe lângă munca lui de fiecare zi care constă în conferințe, cursuri și întâlniri online. Eu mi-am format o echipă și am crescut numărul de proiecte, dar și tipul lor. Asta s-a întâmplat după venirea aici și mă bucur să pot colabora atât cu români, cât și cu spanioli sau cu specialiști din alte țări.
Din punct de vedere financiar, am început să investim economiile și să ne gândim și mai mult la ziua de mâine, la ce lăsăm în urma noastră, la ce impact au acțiunile noastre. Dacă la plecare ne-am gândit că poate va fi nevoie să intrăm în rezerve ca să putem să ne plătim cheltuielile, realitatea ne-a arătat că nu e nevoie și chiar ne-au fost depășite estimările în materie de încasări pe firmă.
Care sunt compromisurile cele mai mari pe care simți că le-ați făcut? Ce ați pierdut și ce ați câștigat, ca familie, adoptând acest stil de viață?
Suntem departe de o parte din familie – acesta cred că e compromisul cel mai mare pe care l-am făcut. Dar am găsit și soluții pentru acest neajuns. Din fericire, mulți dintre membrii familiei vin constant să ne viziteze aici sau ne vedem vara, când petrecem câteva săptămâni în România.
Nu avem ajutor. Uneori ne-ar prinde bine să avem aproape o mătușă, o bunică – mai ales când Maria se îmbolnăvește, lipsește de la școală, iar noi avem de lucru. Am găsit soluții și la această provocare – se mai joacă mai nou și singură, lucrăm pe modelul Pomodoro (20 de minute mă lași să lucrez intens, fără întreruperi, 5 minute ne jucăm împreună. Durata e în dinamică).
Cum împăcați dorul de familie și de prieteni? Cât de des veniți în România, cât de des vă vizitează ei?
Avem prieteni și rude care ne vizitează des (de 2-3 ori pe an), alții promit că vin și încă nu au ajuns și alții care nu prea vor să vină și nici nu promit asta – cu cei din urmă ne vedem când venim în România. Depinde de stilul fiecăruia. Andrei vine în țară cam de 5-6 ori pe an, mai ales pentru că organizează cursuri sau prezintă evenimente. Eu am mers până acum o dată sau de două ori pe an. Dorul există. Vorbim la telefon, ne vizităm când e posibil, iar cu cei care vin la noi dezvoltăm o relație și mai profundă decât aveam înainte.
Maria merge acum la școală? Cum e sistemul educațional- ce îți place/ ce nu îți place la el?
Da, e în clasa I, echivalentul clasei 0 din România. Îmi place la sistemul educațional că-i încurajează să gândească singuri și să găsească soluții, orele sunt interesate și fac tot felul de proiecte și activități mișto. Nu-mi place faptul e uneori mai sunt prezente pedepsele și recompensele.
Dar cel de sănătate? (în măsura în care ați avut nevoie de el)- Ce fel de experiențe ați avut și cum s-au soluționat?
Din fericire, până acum am avut doar probleme minore de sănătate, pe care le-am rezolvat foarte rapid. Câteva otite, o căpușă, o mazăre introdusă în nas. Am ajuns la Urgențe într-o zi de miercuri, după-amiaza, când Maria a decis să-și testeze fosele nazale și și-a introdus un bob de mazăre în nas. De la centrul sanitar din oraș am fost trimiși la spital, unde i-au scos foarte repede bobul, ba chiar i l-au dat la pachet, ca să-l analizeze. Avem cardul european de sănătate și o asigurare privată valabilă în Spania, ne bucurăm dacă nu prea avem ocazia să le folosim.
- CITEȘTE ȘI: Emigrantă în Belgia: „Temele sunt lejere, școala nu pune presiune pe copii, dar rețin materia din clasă”
Cum v-ați descurcat cu limba? Ați învățat spaniola? Dar Maria?
Am învățat-o destul de repede. Imediat ce am ajuns în Spania și în toate șederile noastre ne-am făcut permis la bibliotecă, iar săptămânal împrumutăm cărți pentru copii sau pentru adulți. Cel mai mult cred că am învățat din cărțile Mariei și din conversațiile în parc, cu alți copii și adulți. În plus, în multe orașe (e și cazul orașului unde stăm acum) se organizează cursuri gratuite de limbă spaniolă pentru străini, sunt cursuri pentru adulți.
Maria a învățat rapid și din unele puncte de vedere ne-a depășit la spaniolă. Are accent mai bun decât noi, acordurile cu verbele îi ies mai bine și ne mai atrage nouă atenția când folosim masculinul în loc de feminin la vreun cuvânt. În primul an în care am venit aici, când avea 3 ani, nu înțelegea nimic, la 4 ani deja înțelegea limba dar nu o vorbea, iar când a împlinit 5 ani deja vorbea bine și înțelegea tot. Acum, la 6 ani, deseori sunt întrebată dacă ea e nativă de spaniolă și dacă știe și română. Acasă vorbim română, la școală și cu prietenii vorbește spaniolă. Sunt aproape la același nivel amândouă, cu un mic avantaj româna.
Cum sunteți percepuți în comunitățile în care ajungeți? Ce spun localnicii despre stilul vostru nomad?
Ne-am împrietenit repede cu oamenii de aici. Și cred că s-a întâmplat asta pentru că participăm activ la spectacole, evenimente, în asociația școlii, ieșim mult, invităm copii la noi acasă sau ies eu pe plajă cu un grup de copii – prieteni de-ai ei. Asta m-a bucurat, că au încredere în mine să le duc copiii la joacă, avem 6 familii cu care fac periodic asta. Mulți localnici ne-au spus că ne invidiază pentru libertatea pe care o avem, unii chiar ar vrea să testeze și ei.
Cum sunt părinții spanioli? Ce te-a suprins plăcut/ neplăcut la modul în care își cresc copiii?
Mi-e greu să fac o analiză, dar pot spune câteva lucruri pe care le-am observat. Sunt destul de relaxați, în toate aspectele vieții, nu doar legat de copii. Cel puțin în orașele mici unde am locuit noi, copiii au o libertate de explorare destul de mare, venită și din faptul că pericolele nu sunt așa de mari. Spre exemplu, în parc poți sta liniștit pentru că e înconjurat de un mare pietonal, apoi de malul mării, nu e necesar să stai cu ochii pe copii să nu iasă în stradă, să nu alerge printre mașini.
Spaniolii sunt child friendly. Tot din experiența mea, nu aș generaliza pentru că nu știu dacă e corect, sunt foarte dispuși să integreze copiii în orice activități. Maria mă însoțește mereu la coafor, cosmetică, iar uneori a venit cu mine chiar și la ore de yoga sau la sala de sport, fără să se fi uitat cineva urât la mine sau să-mi spună că nu e potrivit locul pentru ea. Ce nu-mi place e faptul că merg destul de mult pe recompense și pedepse, uneori și la școală. Și copiii au acces la cam multe dulciuri.
Poți face un top al lucrurilor care îți plac mult acolo?
Viața are alt ritm aici – probabil și pentru că am ales orașe mici (cu siguranță nu ar fi la fel în Barcelona, Madrid sau Valencia). Dar unde stăm noi e liniște și pace, soare, aglomerația lipsește cu desăvârșire, iar oamenii sunt în 90% din cazuri relaxați, la plajă sau la o plimbare pe paseo. În general, oamenii sunt senini și prietenoși. Spre exemplu, avem vecini care ne aduc periodic legume și fructe de la ei de la țară și insistă să nu le plătim nimic. Pur și simplu vor să o facă și le suntem dragi. Și în satul Otos am avut o vecină care făcea asta. Un alt aspect care îmi place e faptul că sunt internaționali, integrează ușor alte culturi. Avem prieteni din diferite țări și culturi: Spania, Ucraina, Italia, Ecuador, Marea Britanie, Germania, Franța, Columbia, România, Maroc. Tot în topul lucrurilor care îmi plac e faptul că suntem la 2 minute de mers pe jos de mare, iar aproape tot anul vremea e superbă. De asemenea, faptul că se consumă mult pește, îl și găsesc proaspăt foarte ușor, pescuit chiar din zonă.
Dar un top al lucrurilor care îți displac profund sau cu care ți-e greu să te acomodezi?
Încă nu am găsit lucruri care să-mi displacă profund. Dacă era cazul, probabil am fi plecat de aici. Îmi e greu să mă obișnuiesc cu cina lor târzie, după ora 21:00, dar nu e deloc ceva grav și am găsit remediu. Noi mâncăm mai devreme de ora 21 în mod obișnuit, pe la 19.30-20.00, dar dacă e un eveniment public, atunci ne conformăm contextului.
Mai menționez un lucru, tot din zona gastronomică: se mănâncă multe dulciuri – mai ales la zile de naștere, evenimente pentru copii. Noi încercăm să limităm consumul de zahăr, și pentru noi, și pentru Maria, dar când sunt aniversări nu reușim și facem excepții pentru că aproape totul e dulce, cu zahăr, de la bomboane, la tort ori aperitive.
Cum și, mai ales, unde vă vedeți viitorul?
În dinamică. Momentan ne e bine aici. Încercăm să ne bucurăm de ce avem acum și să fim deschiși la noi experiențe. Dacă la un anumit moment vom simți că lipsește ceva sau că vrem să testăm altceva, sigur vom căuta un alt loc. Eu personal cred că e minunat că verile putem călători și descoperi noi țări și culturi. Să că poți să te scufunzi în cultura altei țări timp de două luni pe an e ceva extraordinar.
Cât timp o vom putea face și cât timp vom dori asta toți 3 nu știu încă, dar acum e cea mai mare bucurie a noastră, libertatea pe care o avem. Libertatea să stăm aici, să mergem în altă parte sau să revenim oricând în România. Extrem de multă lume m-a întrebat în ultimii 3 ani dacă mai revenim în România ca să trăim aici, adevărul e că nu știm. Vom vedea. Pentru cei care vor să ne descopere povestea, întâmplările și aventurile am creat recent un canal de YouTube unde postez video-uri despre întrebări frecvente pe care le primesc, experiențe, idei care pot să-i ajute pe cei care vor să testeze călătorii mai lungi sau aventuri asemănătoare. Pentru că observ că există un interes foarte mare. Iar având în vedere că unii dintre cei care mă abordează nu vorbesc româna, canalul e integral în engleză.
Ce înseamnă pentru voi „acasă”?
Unde suntem toți 3, acolo e acasă. Acolo unde ne desfacem bagajul și ne punem periuțele de dinți în baie pentru mai mult de 10 zile, ajunge să fie acasă – pentru o perioadă de timp. Încercăm să nu ne atașăm așa de tare de locuri, de obiecte și să ne bucurăm de experiențe, momente, oameni. Mă bucur că avem ocazia să descoperim culturi, locuri și cred că fiecare experiență ne îmbogățește enorm pe toți trei.
