Depresia postpartum nu este un subiect despre care se vorbește prea des. Chiar dacă, la nivel mondial, peste 10% dintre femeile care au născut suferă de această tulburare mintală. Cum poți explica ceva ce nici ție însăți nu îți poți exprima prea bine? Cui ceri ajutorul în astfel de cazuri și cum te ajuți pe tine? Felicia Simion, fotograf și artist vizual, cu lucrări publicate în The New York Times sau Le Monde, a trăit depresia postpartum pe propria piele. Și a ales să vorbească despre acest subiect (aproape) tabu într-o carte-memoir cu efecte terapeutice și în cadrul unui interviu acordat Totul Despre Mame.
Povestea Feliciei Simion este povestea multor femei din lumea întreagă, care se luptă în tăcere cu demonii depresiei postnatale. Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății, la nivel global, aproximativ 10% dintre femeile însărcinate și 13% dintre femeile care tocmai au născut suferă de o tulburare mintală, mai ales de depresie. În țările în curs de dezvoltare, aceasta este și mai mare, adică 15,6% în timpul sarcinii și 19,8% după nașterea copilului. „În cazurile severe, suferința mamelor poate fi atât de gravă încât acestea se pot sinucide. În plus, mamele afectate nu pot funcționa corespunzător, în consecință, creșterea și dezvoltarea copiilor pot fi afectate negativ”, avertizează OMS. Tulburările mintale materne sunt tratabile – știe acest lucru și cea mai înaltă autoritate din domeniul sănătății, știu și medicii, poate și cei din jurul unei proaspete mămici aflate în depresie. Știe – la nivel rațional – și mama, abia ajunsă acasă cu puiul de om. Dar de aici până la vindecare parcursul nu este unul ușor. Și multe dintre femei se ascund sub un văl al rușinii, al singurătății, al tăcerii.
„Plâng în hohote și te legăn aproape mecanic, căci de altceva nu sunt în stare (…) Tare aș vrea să nu simți nimic din ce simt eu, dar mă cuprinde un puternic sentiment de vinovăție căci, în clipa asta, tu ești prelungirea mea, și, oricât aș încerca, nu pot să-mi controlez creierul.”
Felicia Simion – cartea de memorii „Postpartum
„Postpartum” nu este un dosar medical și nici o înșiruire de paragrafe deprimante. Este o confesiune curajoasă, cu formă de jurnal pe alocuri, pe care o citești cu senzația că pășești în cele mai intime colțuri din sufletul unei mame, în cele mai aprige și sfâșietoare gânduri. Și pare că auzi vocea tremurândă a autoarei, destăinuindu-și neputința. Depresia ei s-a instalat la câteva luni după nașterea fetiței sale, Aurora, în anul 2019. Diagnosticul medicului psihiatru a venit să confirme temerile Feliciei, însă nu i-a adus și soluții. Timp de doi ani, a făcut tot ce a putut pentru a învinge această boală. Simțea că nu o ajută nici terapia, nici tratamentele, nici dragostea nemărginită a familiei, nici cumințenia fetiței, nici fotografia și nici ketamina de la Oxford, loc în care a ajuns, din disperare de cauză, pentru un tratament experimental. Efectul lui a durat doar două săptămâni. În martie 2021, Felicia s-a internat la Spitalul de Psihiatrie „Prof. Dr. Alexandru Obregia” în urma unui episod sever de depresie.
Planurile sale de evadare din depresie au însemnat tratament, terapie, schimbarea terapeuților, planuri legate de proiecte artistice, diverse colaborări etc. În ultimă instanță, a recurs inclusiv la separarea de fetița sa, care s-a mutat, timp de nouă luni cu bunicii. „Nouă luni la finalul cărora, după un lung travaliu, m-am născut eu”, spune Felicia.
Acum, la mai bine de 5 ani de la nașterea copilului, Felicia și Aurora sunt bine. Împreună. A fost un drum al vindecării anevoios, cu despărțiri fizice și emoționale, cu un întreg proces de terapie și autocunoaștere, cu disperare și cu credință, cu vindecare. Redăm mai jos discuția cu Felicia Simion despre „devenirea” sa ca mamă eliberată din întunecimea depresiei și despre cartea Postpartum, publicată la editura ZYX Books.
Totul despre Mame: Cum ai descrie tu acest memoir? Cum a fost pentru tine „facerea cărții”?
Felicia Simion: „Postpartum” este o încercare de a accepta, de a împăca și de a vindeca, atât cât se poate, o existență trecută, care acum îmi pare aproape străină. Este un exercițiu de gimnastică interioară, care m-a ajutat să mă țin în echilibru. De la scrierea ei și până la publicare a trecut cam un an și jumătate, perioadă în care am avut răgaz să ajustez, să adaug, să scot, să asum, să mă răzgândesc, să dau înapoi, să merg înainte.
TDM: Cum ai ajuns să faci tratamente experimentale cu ketamină la Oxford?
Felicia Simion: A fost nevoie să scormonesc prin jurnale și publicații de psihiatrie, ca să ajung la această variantă alternativă de tratare a depresiei. Am aflat singură despre asta, deși am consultat numeroși specialiști. Când te afli într-o situație disperată, faci apel și (mai ales) la propriile puteri.
„În urma infuziei cu ketamină, câștig două săptămâni de mai bine, după care revin, ca un burete, la starea inițială.”
Felicia Simion, „Postpartum”
TDM: Cum vedeai lumea de afară, dincolo de pereții camerei de izolare de la Obregia?
Felicia Simion: Afară era libertate, afară erau păsări, afară era cer, afară erau flori. Afară erau oamenii sănătoși. Afară era viață.
TDM: Citim printre rânduri planurile tale de evadare din depresie: job-uri, colaborări, terapeuți. A funcționat ceva din toate astea?
Felicia Simion: Totul a funcționat și nimic nu a funcționat. Dar să știu că am încercat tot ce s-a putut, cel puțin din punctul meu de vedere de atunci, m-a determinat să fiu împăcată cu propria neputință.
„Conștientizez curând că soluția o port, de mult, în mine. Că salvarea e mai aproape decât credeam.”
Felicia Simion, „Postpartum”
TDM: În carte spui, la un moment dat, „uneori Dumnezeu joacă zaruri”. Te-ai certat cu divinitatea în acea perioadă? Erai furioasă că „ți se întâmplă tocmai ție”?
Felicia Simion: Absolut. În perioada respectivă, am fost, mai degrabă, într-un stadiu de implorare, de negociere, de speranță într-un miracol. Ulterior, pe parcursul procesului de vindecare, am simțit furie, pentru că nu eram capabilă să înțeleg rostul acelei suferințe. Acum am acceptat și că, uneori, e nevoie ca zarurile să fie aruncate – un fel de „facă-se voia Ta!”, mai ales atunci când voia mea nu îmi mai e necesară.
TDM: Se spune că e nevoie de un sat întreg pentru a crește un copil. Care a fost tribul tău? Cum te-au ajutat interacțiunile cu ceilalți în acei ani grei?
Felicia Simion: Tribul meu au fost soțul, părinții mei, psihoterapeuta și o mână de prieteni cu care mai vorbeam la telefon sau ne vedeam, destul de rar însă. Nu mă simțeam în stare să am interacțiuni în afara familiei apropiate. Îmi părea că se înălțase un zid între mine și ceilalți și, în consecință, au avut de suferit atât prieteniile personale, cât și relațiile profesionale.
TDM: Este foarte prezentă în cartea ta această triadă mama-bunică, mama-copil, copilul-mamă (fetița ta, prin care „ai renăscut”). Cum s-a dezvoltat legătura dintre voi trei de când ai devenit mamă?
Felicia Simion: Ne-am unit forțele, toate trei, ca să luptăm cu această boală, până când boala s-a consumat. Ajutorul pe care l-am primit din partea mamei a fost necondiționat, și pentru asta îi voi fi mereu recunoscătoare. Iar plinătatea dragostei fetiței mele m-a ajutat să rămân într-o deschidere, să nu alunec spre o închidere de sine totală și ireversibilă.
TDM: Cum ai trăit revenirea din depresie? Cum a fost primul „te iubesc”?
Felicia Simion: Primul, sau primele „te iubesc”-uri au fost adevărate. Am trăit, efectiv, acea îndrăgostire de propriul copil, de care nu am avut parte la începutul maternității. Și acum, când A. are cinci ani și jumătate, trec prin perioade în care îmi saltă inima de drag și trăiesc în mod visceral o copilărie dublă. Durerea de atunci e direct proporțională cu dragostea resimțită acum.
TDM: „Pentru A. cea care luminează cerul minții mele”, așa ai scris în dedicația de la începutul cărții. Te-ai gândit vreodată cum îi vei vorbi Aurorei despre depresie?
Felicia Simion: Cred că i-am vorbit deja, deși, momentan, doar tainic. Cred că A. are o percepție extrem de ascuțită a tuturor emoțiilor și a trăirilor puternice, și simt, și văd, că știe că acum e bine. Îmi aduc aminte cum, în perioada cea mai întunecată a existenței mele, îmi doream să pot fi sora ei, și nu mama ei. Acum o lună, într-o seară, A. m-a privit îndelung și mi-a zis, cu ochii mijiți de bucurie: „Mami, te iubesc ca pe o soră”.
