Pentru mine, împodobirea bradului de Crăciun are alte semnificații decât pentru majoritatea oamenilor pe care îi cunosc. Mi-aduce aminte de povestea pe care mi-a spus-o mama în anul în care l-am împodobit prima oară împreună. Și de povestea bradului de Crăciun de la Revoluție, când aveam 14 ani. Și, deși nu sunt povești vesele, sunt lecții de recunoștință pentru timpurile pe care le trăim azi. Și eu, și mama, și copila mea.
Povestea mamei e de pe când avea 7 ani și aștepta Crăciunul ca orice copil de vârsta asta. Era pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar tatăl ei avea o poziție privilegiată, fiind șef de cadre la Comitetul Județean de Partid. Mama nu-și amintește de prea multe privilegii, decât că bunica ei, care lucra ca bucătăreasă la cantina partidului, le aducea acasă mâncare. Un lux pentru mulți alți copii în vremurile acelea. Erau într-o poziție privilegiată, dar și vulnerabilă, în funcție de loialitatea lor față de partid. Iar una dintre „loialități” cerea să nu sărbătorească Crăciunul, iar asta includea și împodobirea bradului. De multe lipsuri nu-și aduce aminte mama, decât dacă o descoși cu sârguință, dar să nu aibă brad de Crăciun era o mare durere pentru un copil de 7 ani.
Decembrie, 1957: Povestea bradului împodobit pe furiș și a rochiței în flăcări
Ceea ce-și amintește însă, erau Crăciunurile în care nu aveau voie să împodobească bradul ori să meargă la biserică. „Tata ascundea bradul fie în grădină, fie în pod, până pleca «colegul» de la partid, venit în vizită să ne verifice. Mama ne învăța, pe mine și pe fratele meu, să nu spunem că avem brad sau că urmează să-l împodobim ca să nu-l aresteze pe tata. Și ne mai învăța să ne prefacem că ne e somn, adică să căscăm tare și des, ca să plece mai repede omul acela.”
De Crăciunul anului 1957, mama primise o rochiță nouă, făcută de mama ei din diftină, un material gros din bumbac, pufos pe una din părți. Rochița era creață în partea de jos și avea mâneci lungi, îmi povestea mama. Și, ce era cel mai important, era nouă, iar când spune asta, îi strălucesc ochii. Îmbrăcată cu rochița cea nouă, își amintește că se scurgea din scaun de oboseală, dar pentru nimic din lume nu s-ar fi dus la somn ca să piardă împodobirea bradului. Când în sfârșit colegul de la partid s-a ridicat să plece, aproape trecuse Ajunul. Dar nu mai conta, urma împodobirea bradului, cel mai frumos moment de Crăciun.
Era noapte și ninsese mult. Tatăl ei a adus în casă bradul ascuns în grădină, iar mama a pregătit cutia cu globuri, vata albă pentru presărat pe crengi și lanțurile din hârtie colorată făcute de copii la școală. „Totul se făcea cu lumina stinsă, de teamă să nu ne vadă vreun vecin și să pârască.” Pe întuneric, au agățat pe crengile bradului cele 10 globuri pe care le aveau, l-au „nins” cu vată albă din loc în loc, apoi i-au pus lumânări pe crengi. Aprinderea lumânărilor din bradul de Crăciun era momentul pe care mama îl aștepta, de fapt. Era „momentul în care începea Crăciunul”, cum spune ea.
Numai că în anul acela, din prea multă dorință adunată într-un copil de șapte ani și din cauza întunericului în care se întâmpla totul, rochița din diftină a luat foc de la lumânările din brad. „Eram atât de dezamăgită, încât nici nu am plâns. M-au luat pe sus și m-au băgat în cada plină cu apă. În cadă era mereu apă strânsă pentru că o foloseam la toaletă în desele situații când se oprea apa curentă. Așa că, aș putea spune că asta m-a salvat. Dar rochița mea cea nouă era distrusă. Din partea salvată, mama mi-a făcut totuși o fustă…”
- CITEȘTE ȘI: Ca să răzbun austeritatea copilăriei mele, îi împodobesc nepoatei 5 brazi, terasa și baia
Decembrie 1989: „Stingeți luminile și stați pe jos! Se trage în stradă”
Un alt Crăciun „de poveste” a fost cel trăit de mine în decembrie 1989, un Crăciun care a însemnat frică, speranță și tăcere. Aveam 14 ani în anul Revoluției. În casa noastră, bradul fusese împodobit cu câteva zile înainte, dar fără prea multă bucurie. Era o atmosferă apăsătoare în oraș. Nu se gândea nimeni la Crăciun, iar dacă făcuserăm bradul, eram cu gândul la altele. Lumea fierbea. Părinții mei vorbeau în șoaptă. În Ajun, în loc de colinde, s-au auzit zgomote ciudate de afară. „Se trage!” a spus tata, și am simțit un fior rece coborându-mi pe șira spinării.
În acea seară, nu am aprins luminițele bradului. Globurile păreau mai triste ca niciodată, reflectând umbrele încăperii. Tata a tras draperiile grele, iar mama ne-a spus să ne așezăm pe jos, departe de ferestre. „Să nu vadă nimeni lumina!”, a șoptit ea. Până și becurile din casă au fost stinse. Liniștea era stranie, spartă doar de zgomotul împușcăturilor care răzbăteau până la noi. Din când în când, tata se ridica, deschidea ușor câte o perdea și privea afară. „Sunt oameni în stradă…”, spunea el, dar n-a îndrăznit să continue.
Îmi amintesc că mă uitam la bradul nostru stingher, frumos împodobit, dar lipsit de lumină. Mi se părea că nici el nu avea voie să strălucească. Era o seară de Ajun cum nu mai trăisem niciodată. A doua zi, când m-am trezit, tata ne-a spus că „Ceva se întâmplă, o să fie bine, o să vedeți!”. Atunci am înțeles că în acea noapte de Crăciun, alți oameni și-au dat viața pentru ca bradul nostru să poată, într-o zi, să strălucească în voie.
„Erau vremuri înghețate, nu aveam voie să ne bucurăm!”
Mi-aduc aminte de poveștile astea în fiecare an când îmi împodobesc bradul la mine acasă. De fiecare dată când privesc bradul nostru luminat, cu globuri colorate și beteală strălucitoare, simt un nod în gât și, în același timp, o bucurie. Povestea mamei mele încărcată de frică și sacrificiu, a bradului ascuns și a rochiței în flăcări mi-a devenit parte din sărbătoare. E tristă, dar are și o lecție: astăzi, lumina bradului nostru nu mai trebuie ascunsă! Îmi amintesc frica din noaptea de Crăciun de la Revoluție și nu mai vreau să o simt.
Cea mai frumoasă lecție pe care fiica mea a învățat-o despre acele vremuri a fost răspunsul mamei mele la întrebarea ei când avea 6 ani: „Buni, chiar nu aveai voie să îți pui brad? De ce?” Mama i-a răspuns așa: „Pentru că erau vremuri înghețate, draga mea. Nu aveam voie să arătăm că ne bucurăm. Oamenii uitaseră ce înseamnă să fie liberi. Ar trebui să nu uităm niciodată că libertatea trebuie prețuită.”
Aprindeți luminile și sărbătoriți Crăciunul cu toți cei dragi
Acum pot să aprind luminițele încă din prima zi de decembrie, fără teamă. Deschid cutiile cu globuri, ascult colinde și îi adun în jur pe toți cei dragi. Bradul meu împodobit este mai mult decât o simplă poveste de Crăciun. E o poveste despre libertate, despre alegerile celor dinaintea noastră și despre promisiunea pe care trebuie să ne-o facem. Să nu uităm niciodată ce a fost și să nu repetăm greșelile istoriei. „Greu a fost… dar acum avem liniște și pace”, spune mama azi. Da, mama, și timp să depănăm amintiri, și să împodobim brazi în tihnă, și să ne bucurăm de toate momentele împreună. Aprindeți luminile din brad! Ne-am câștigat dreptul ăsta!
