Incredibil, dar ieri, în centrul Bucureştiului, pe la prânz, am văzut un prost pe stradă!
Ieri, pe când aşteptam o prietenă undeva pe la Cişmigiu, am văzut un prost pe stradă. Acest prost era un bărbat trecut uşor de pragul celor 30 de ani, care împingea nici prea repede, dar nici prea încet un cărucior în care se afla un copilaş de un an şi un pic. Cel mai probabil, propriul copil. Bărbatul dialoga liniştit cu cineva la telefon, nu înţelegeam ce spune pentru că vorbea destul de încet, şi se oprea din când în când să arunce o privire la făptura drăgălaşă din cărucior. La un moment dat, copilaşul (şi nici nu contează cum) a aruncat sau a scăpat pe jos un ambalaj de la un pachet de biscuiţi devoraţi în întregime, gest în urma căruia tatăl s-a oprit brusc pentru a culege de pe jos ţipla colorată. Întâmplarea a făcut că oprirea subită să-l izbească de doi tinerei care mergeau în spatele lui şi pe care, evident, nu avea cum să-i fi văzut. Instant, a urmat urgia:
– Ce faci, prietene, eşti prost? Nu te uiţi pe unde mergi?
Domnul a rămas perplex şi a mai apucat doar să-i spună celui cu care vorbea că-l sună el mai târziu, închizând telefonul.
– N-auzi, frăţioare, că vorbesc cu tine? Eşti prost de-a binelea, ai? Te apleci să aduni toate gunoaiele de pe stradă şi loveşti oamenii, bă, scârţarule! Dacă îţi cădea sărăcia de telefon, mai ziceam, aşa, care-i şpilul? Să ne loveşti pe noi, prostane?
Şocat, tatăl, probabil neobişnuit cu astfel de reacţii, şi-a cerut scuze pentru incident şi i-a întrebat şi de ce îşi permit să vorbească atât de urât. Că aşa vrea conştiinţa mea, d’aia, a primit drept explicaţie, pe lângă o flegmă mare, aruncată la intimidare fix lângă roata căruciorului. Prostul a pus iar mâna pe telefon şi i-a întrebat cu un calm de neegalat care le e numele, pentru că doreşte să facă o reclamaţie la poliţie, moment în care cel de-al doilea individ, care nu scosese o vorbă până atunci, l-a apucat de mânecă pe amicul guraliv şi l-a tras într-o parte, spunându-i printre dinţi s-o şteargă şi ce-ai, mă, ai băut gaz la micul dejun? Semiliniştit, colegul de plimbare l-a mai scrutat pe tatăl atacat verbal, a rostit pronunţat o înjurătură cu trimitere la origini şi şi-a luat-o la pas alert în direcţia iniţială.
Proşti pe toate drumurile
Într-un fel, cam avea dreptate. De proşti din ăştia dai din ce în ce mai des în ultimul timp. Proasta care îi roagă pe cei care mănâncă seminţe în autobuz să nu mai scuipe cojile pe jos, sau prostul care îi spune, politicos şi cu voce mică, domnului cu animal de companie să nu-l lase pe patruped să facă pipi şi caca în nisipul din parc pe care îl greblează bucuroşi, cu instrumente de plastic şi cu propriile mâini, copiii. Mai sunt şi proştii care nu vor să bage viteză atunci când se întorc cu cei mici de la grădiniţă sau de la şcoală, doar pentru că maşina din spatele lor claxonează şi face semne disperate cu farurile, şi proastele alea „borţoase” cu spatele încovoiat, picioarele umflate şi cu un alt copil mic agăţat de mâna lor, care se aşază la casa prioritară din supermarket şi care îndrăznesc să îi roage pe cei aflaţi în faţa lor, negravizi şi fără un „plod” de coadă, să le permită să înainteze. Unde mai pui că o astfel de proastă am fost şi eu, şi oh, nu o singură dată.
Să sperăm că ne înmulţim!
Tot ce mai sper după această poveste care îmi confirmă că sunt destui proşti în Bucureşti este ca numărul lor să sporească. La fel cum trag nădejde ca şi restul ţării să intre într-o perioadă de contagiune în acest sens şi să ajungem să fim cât mai numeroşi. Cu cât mai mulţi, cu atât mai bine, mai ales că e fix genul de prostie care poate fi molipsitoare şi care merită să fie dată drept exemplu. Iar când n-o să mai aibă cine să ne facă proşti, o să îi cerem scuze acestui cuvânt și o să ne vedem de treabă.
