În multe orașe mici și sate din România vara „vin străinezii”. În iulie și august apar pe străzi mașinile cu numere de Italia, Spania, Germania sau Marea Britanie. Se programează nunți, botezuri și reuniuni de familie. Și pare că viața localității se animă. Pentru mulți copii din România, vacanța de vară înseamnă mai mult decât zile fără școală. Este perioada în care „vin mama și tata acasă”. Pentru câteva săptămâni, stau cu toții la aceeași masă și totul „pare normal”. După luni întregi în care și-au văzut părinții doar prin apeluri video, copiii încearcă să recupereze într-o singură vacanță tot timpul pierdut.
În România, sute de mii de copii au crescut în ultimele două decenii cu unul sau ambii părinți plecați la muncă în străinătate. Pentru unii dintre aceștia, bunicii au devenit părinții de facto. Pentru alții, copilăria – atunci când părinții sunt plecați departe – a însemnat responsabilități și griji pe care alți copii le descoperă abia la maturitate. Iar familia e mai mult o stare dor decât o certitudine.
Un amplu reportaj publicat recent în The Guardian urmărește poveștile unor copii din Târgoviște care au crescut cu unul sau ambii părinți plecați „afară” la muncă. Dincolo de drama despărțirii, reportajul ridică o întrebare esențială: cum se transformă copilăria lor și care este costul emoțional al copiilor care cresc cu părinții aflați la mii de kilometri distanță?
Copiii care se maturizează înainte de vreme
Maria are 11 ani și locuiește cu bunicii de când avea doar trei luni. Părinții ei au plecat mai întâi în Spania, apoi în Germania. Între timp s-au despărțit, iar mama s-a mutat la Londra, unde lucrează ca femeie de serviciu. Tatăl, deși locuiește în Târgoviște, este aproape absent din viața ei. Așa cum aflăm din reportajul publicat de publicația britanică, Maria pare adultul din casă. În fiecare dimineață îi pregătește bunicii medicamentele. După școală gătește, face curățenie și o însoțește la consultațiile medicale, uneori chiar până la București. Intră și ea în cabinetul medicului și ascultă cu atenție, reține numele tratamentelor, dozele, rezultatele analizelor. Uneori lipsește de la școală pentru aceste drumuri, dar spune simplu: „Nu mă deranjează să am grijă de bunica mea. Este o activitate ca oricare alta. M-am obișnuit”.
Povestea Mariei nu este o excepție. Datele organizației Salvați Copiii România arată că zeci de mii de copii au cel puțin un părinte plecat la muncă în străinătate, iar cercetările dedicate fenomenului arată că mulți dintre ei ajung să preia responsabilități specifice adulților mult mai devreme decât ar fi normal. Grija nu mai este îndreptată dinspre adulți către cei mici, ci invers.
Psihologii numesc acest fenomen parentificare – situația în care un copil preia responsabilități emoționale sau practice care, în mod normal, aparțin unui adult. În cazul copiilor rămași acasă după plecarea părinților la muncă în străinătate, acest proces poate începe foarte devreme. O cercetare publicată în 2025 în Journal of Family Research arată că mulți dintre acești copii dezvoltă autonomie și responsabilitate peste nivelul vârstei lor, însă plătesc adesea un cost emoțional. Se confruntă cu anxietate, singurătate sau dificultăți în reglarea emoțiilor. Studiul subliniază că impactul diferă de la un copil la altul și depinde de relația cu părintele plecat, de sprijinul oferit de adultul care îl îngrijește și de resursele familiei.
„Părinții mei se sacrifică pentru mine”
„Am plecat pentru tine”. Mulți copii rămași acasă aud aceste cuvinte de-a lungul anilor. Și oricât de adevărate sunt bunele intenții ale părinților, psihologii observă frecvent reversul medaliei: copilul ajunge să creadă că trebuie să justifice cumva sacrificiul făcut de mama și tata.
Anca Stamin, coordonatorul programului dedicat copiilor cu părinți plecați la muncă în străinătate din cadrul Salvați Copiii România, spune în articolul The Guardian că mulți părinți le promit copiilor că plecarea este temporară sau că se vor întoarce curând acasă. „Părinții fac diferite promisiuni pe care nu reușesc întotdeauna să le respecte, iar atunci când se întâmplă asta, povara emoțională cade pe umerii copilului”. În acest context de instabilitate emoțională, spune specialista, copiii sunt mai vulnerabili, pot dezvolta probleme de comportament și prezintă un risc mai mare de abandon școlar.
O cercetare realizată de economiștii Alina Botezat și Friedhelm Pfeiffer, publicată în revista științifică Population, Space and Place, a arătat că, în multe cazuri, copiii cu părinți plecați la muncă în străinătate obțin rezultate școlare mai bune decât colegii lor și petrec mai mult timp învățând. Oricât de paradoxală și îmbucurătoare ar fi această concluzie, cercetătorii subliniază și faptul că s-au observat, în același timp, niveluri mai ridicate de depresie și probleme de sănătate ale copiilor, în special în mediul rural. Performanțele și strădania copiilor lăsați acasă nu înseamnă neapărat și o stare de bine, avertizează studiul.
Copilul care pare „foarte cuminte”, nu creează probleme și ia note bune poate fi, în același timp, copilul care încearcă să nu adauge o grijă în plus părinților aflați la mii de kilometri distanță. Dorința de a performa pentru a-i bucura pe cei plecați poate deveni un mecanism de adaptare, dar și o presiune purtată ani la rând. Darius Gavriș, unul dintre adolescenții intervievați de The Guardian, spune că experiența l-a făcut „mai puternic” și „mai ambițios”. Și-a dorit întotdeauna ca părinții săi să fie mândri de el.
- CITEȘTE ȘI: Dragi bunici, vă mulțumim pentru momentele în care ne țineți locul în viața copiilor noștri!
„Cine este doamna aceasta?”
În multe dintre familiile afectate de migrația economică, bunicii nu mai sunt doar figurile blânde, care îi răsfață pe copii în vacanțe. Aceștia preiau rolul părinților, îi duc la școală, merg cu ei la medic, îi ceartă când greșesc și îi liniștesc seara, la culcare. În timp, relația de atașament se mută firesc către adultul prezent zi de zi, chiar dacă părinții încearcă să păstreze legătura de la distanță.
Darius Gavriș avea doar trei luni când părinții lui au plecat mai întâi în Spania, apoi în Italia, unde locuiesc și astăzi. A crescut în Târgoviște, cu bunicii și alți nouă veri aflați în aceeași situație. Și-a văzut părinții foarte rar. Veneau acasă odată la doi-trei ani. În pandemie chiar și mai rar. Astăzi are 17 ani și spune că s-a împăcat cu felul în care și-a trăit copilăria. Își amintește că, prima dată când mama lui s-a întors acasă după o perioadă lungă, nu a recunoscut-o. S-a uitat la bunica lui și a întrebat: „Cine este doamna aceasta?”.
În schimb, pentru Maria, bunica a devenit adultul de referință. Copila nu își dorește să plece la Londra, unde locuiește mama, împreună cu fratele său. Vrea să rămână alături de femeia care a crescut-o. Uneori, când bunica nu se simte bine, rămâne să o vegheze. „Adorm întotdeauna după bunica mea. Mai întâi trebuie să mă asigur că este bine. Abia apoi pot să adorm și eu”, mărturisește fetița presei britanice.
Cercetarea publicată în 2025 în Journal of Family Research arată că relația cu adultul care îl crește zi de zi este unul dintre factorii care influențează cel mai mult starea emoțională a copilului rămas acasă. În multe familii, această persoană este bunica sau bunicul. Studiul arată că sprijinul oferit de aceștia poate reduce efectele despărțirii, însă nu poate înlocui complet relația cu părinții.
Împreună pentru câteva săptămâni pe an
Pentru mulți dintre acești copii, părinții rămân prezenți prin mesaje, apeluri video și vizitele din concediu. Edi, care are opt ani, nu merge la culcare până nu vorbește cu mama lui la telefon. De când Diana Sabu a plecat la muncă în Corsica, cei doi adorm aproape în fiecare seară într-un apel video. „Este singurul moment din zi care mai are cu adevărat sens”, mărturisește mama băiatului pentru publicația britanică. Diana a plecat din Târgoviște după ce multă vreme a făcut naveta către un loc de muncă aflat la aproximativ o oră de mers cu mașina. Se trezea la trei dimineața și ajungea acasă la șase seara. Acum, în Corsica câștigă aproximativ 1.600 de euro pe lună, iar cazarea și mesele sunt asigurate. „Dorul este cel mai greu de suportat. Dar sunt împăcată știind că va avea tot ce îi trebuie. Învățăm să trăim cu distanța”, spune ea.
Dana Zoe, coordonatoarea centrului de after-school al organizației Salvați Copiii din Târgoviște, spune, în reportajul The Guardian, că cei mici văd altfel lucrurile. Copiii „ar prefera să fie mai săraci, dar să îi aibă pe părinți acasă”, precizează aceasta. Datele colectate de Salvați Copiii România arată că peste trei sferturi dintre părinții aflați la muncă în străinătate spun că cea mai mare provocare este păstrarea legăturii emoționale cu copiii rămași acasă. Aproape jumătate dintre ei nu au reușit să se întoarcă nici măcar de Paște în acest an, invocând în principal costurile deplasării. Vacanța de vară devine, astfel, perioada în care familiile încearcă să recupereze timpul pierdut. În cele câteva săptămâni petrecute acasă trebuie să încapă aniversările ratate, câteva activități de vacanță, vizite la rude, mai mult timp dedicat copiilor, dar și numeroase drumuri administrative. Apoi părinții pleacă din nou.
Maria, fetița crescută de bunica sa în Târgoviște, exprimă în câteva cuvinte perpetua stare de „despărțire” pe care o trăiește după fiecare vacanță. De Crăciun, mama i-a promis că o va trezi înainte să plece. Dimineața, când s-a trezit, femeia era deja plecată. „Nu își ia niciodată rămas-bun când pleacă”, mărturisește aceasta reporterului The Guardian.
Cât de mare este, de fapt, fenomenul
Migrația pentru muncă a schimbat viața a sute de mii de familii din România în ultimele două decenii. Numărul exact al copiilor rămași în țară este însă greu de stabilit. Pentru aceeași perioadă autoritățile române estimau aproximativ 76.000 de copii cu cel puțin un părinte plecat la muncă în străinătate. În schimb, cercetarea realizată de Salvați Copiii România în același an estimează că aproape un sfert dintre copiii din România (24,5%) au trecut, la un moment dat, prin această experiență.
Datele oficiale din ultimii ani sugerează că fenomenul începe să se reducă treptat, pe fondul schimbării tiparelor de migrație și al revenirii în țară a unui număr tot mai mare de români. Chiar și așa, diferența dintre statisticile oficiale și estimările organizațiilor rămâne mare. În reportajul publicat de The Guardian, Anca Stamin, de la Salvați Copiii România, spune că și școlile centralizează date despre acești copii, iar numărul identificat în unitățile de învățământ este de două până la trei ori mai mare decât cel din evidențele serviciilor sociale, inclusiv pentru că mulți părinți nu își declară oficial plecarea.
