Timp de 33 de ani, Roxana Pamela H., canadiancă născută în România, a trăit fericită alături de familia ei din Quebec. Știa de la părinți că s-a născut la Târgoviște și că a fost adoptată de ei în 1991. Toată viața i s-a spus Roxi, iar soțul are acest nume tatuat pe piept. Însă anul trecut a aflat – nu doar că numele său adevărat nu este Roxana Pamela -, ci și că adevărata Roxana Pamela e în altă parte. Ea fusese vândută unui intermediar și adoptată de familia de canadieni sub o identitate falsă. Acum, femeia s-a mutat la București pentru a primi, în justiție, o nouă identitate, pentru că autoritățile canadiene i-au anulat actele, iar cele române nu o recunosc. Stă aici de aproape un an, însoțită de fiica ei de 14 ani, iar fiul ei și soțul o așteaptă acasă, în Canada, unde ar trebui să revină cu noua identitate. Între timp, chiar în acest an, autoritățile din Quebec, au anulat adopțiile internaționale. Roxana Pamela H. nu e singura victimă a adopțiilor internaționale ilegale.
Povestea Roxanei (vom păstra acest nume până la finalul poveștii) este similară cu a multor copii români care au fost dați spre adopție internațională la începutul anilor 90 iar acum, ajunși la vârstă adultă, își caută rădăcinile. Odată pornit procesul, unii dintre ei descoperă detalii pe care niciun regizor de film cu o imaginație foarte bogată nu le-ar putea închipui. În anii ’90, imediat după căderea comunismului, România a devenit epicentrul unei adevărate „industrii” a adopțiilor internaționale. În haosul birocratic al tranziției, zeci de mii de copii din orfelinate au fost trimiși peste hotare — în special în Statele Unite, Franța, Italia, Spania și Canada — prin intermediul unor organizații sau persoane care, de multe ori, profitau de lipsa unui cadru legal clar.
În primii cinci ani după Revoluție, peste 30.000 de copii români au fost adoptați de familii străine, iar anchetele ulterioare au scos la iveală cazuri de falsuri în acte, plăți ilegale și chiar trafic de minori mascat sub aparența „umanitarismului”. În 2001, sub presiunea Uniunii Europene, România a impus un moratoriu asupra adopțiilor internaționale, considerând că sistemul devenise vulnerabil la corupție și abuzuri. Scopul a fost protejarea copiilor și reformarea sistemului de protecție, dar și oprirea unei piețe negre care, vreme de un deceniu, transformase copiii români în simple dosare de export.
Am stat de vorbă cu Roxana după 10 luni petrecute de ea în România, unde a fost nevoită să se mute, alături de fiica ei, pentru a primi, în instanță, un document care să-i ateste identitatea. Procedura durează mult, povestea e extrem de încurcată, însă toată această tărăgănare i-a oferit timp pentru a-și cunoaște tatăl și o parte dintre rudele biologice.
Un mesaj pe Facebook i-a schimbat viața
Povestea începe în 2023, când Roxana a simțit că e momentul să știe cine îi sunt părinții biologici. Știa de mică faptul că e înfiată, acest lucru nu a fost niciodată un secret în familia ei. Avusese o copilărie fericită, o adolescență ca oricare alta, se căsătorise, avea doi copii și a realizat că, din puzzle-ul vieții ei, lipsesc exact piesele de început. Nu-și imagina atunci că, în căutarea părinților, avea să deschidă o adevărata cutie a Pandorei.
Primul pas a fost să posteze un mesaj pe Facebook, într-un grup al orașului trecut pe certificatul ei de naștere, Târgoviște. Câteva zile mai târziu, un bărbat i-a scris: „Trebuie să vorbim. E o problemă” A urmat o conversație stranie, în care bărbatul i-a spus că fosta lui soție are aceleași prenume ca ea, că este născută tot atunci de o mamă cu același nume. „Am fost confuză, nu înțelegeam. Apoi, mi-a explicat că în 2005, când fosta lui soție avea 14 ani, s-a dus să-și facă buletinul și i s-a spus că nu poate, pentru că, potrivit actelor, ea trăia deja în Canada. Atunci am realizat că era vorba despre mine”, descrie Roxana momentul în care a realizat că povestea ei nu este una obișnuită de adopție. Femeia căreia îi poartă de fapt numele este acum în Germania, dar cele două nu s-au văzut niciodată, iar când Roxana a încercat să ia legătura cu ea pe rețelele sociale, a fost blocată.
Situația părea imposibilă, dar piesele începeau să se lege. Roxana a cerut ajutorul organizației The never forgotten Romanian children (Copiii niciodată uitați ai României), care ajută persoanele adoptate să-și regăsească familiile. Pe pagina lor de Facebook, a postat un anunț cu numele trecut în certificatul de naștere, pe care ea îl știa ca fiind al ei, în speranța că cineva o va recunoaște. În paralel, a făcut și un test ADN, iar rezultatele au arătat o legătură cu o femeie al cărei unchi avea o fiică dispărută din România, despre care familia știa doar că fusese trimisă undeva în lume. Urmând aceste piste, a aflat cine îi este tatăl biologic, faptul că are un frate cu doi ani mai mic și că mama ei biologică a decedat în urmă cu două decenii.
O altă surpriză a fost când, în iunie, o persoană din familia mamei biologice i-a recunoscut chipul în postarea pe care o făcuse pe grupul „Copiii niciodată uitați ai României”. Roxana mărturisește că acesta a fost unul dintre cele mai importante momente din viața ei: „A fost un moment copleșitor. Am aflat care îmi sunt rudele atât din partea mamei, cât și a tatălui, că am o poveste, că am un nume adevărat, chiar dacă altul decât cel pe care îl știam. Dar nimeni nu își amintea data mea de naștere. Nici până azi nu o știu. Arhivele spitalului au ars, iar documentele nu mai există”, explică ea.
Anularea adopției și a unei vieții întregi
Când a venit în România, în ianuarie 2024, credea că tot ceea ce are de făcut este să le spună autorităților că a fost adoptată cu acte false și să ceară ca identitatea reală să fie reconstituită. Doar că, odată ajunsă la Direcția pentru Protecția Copilului, a aflat ceva ce avea să-i schimbe viața din nou. Adopția ei fusese anulată în 2016, fără ca ea să fi fost vreodată informată. De-abia acum a făcut legătura cu mesajul primit pe Facebook de la bărbatul necunoscut, care îi spunea că fosta lui soție se numește la fel. „Am aflat atunci și că guvernul din Quebec știa. Autoritățile din România trimiseseră scrisori încă din 2015, dar cele canadiene au răspuns că totul e în regulă. Nu m-au anunțat niciodată. Așa am rămas, practic, fără identitate. Certificatul de naștere pe care l-am avut 33 de ani nu mai e al meu, iar cel care ar trebui să fie al meu nu există nicăieri”, ne-a spus deznădăjduită Roxana.
De atunci, femeia trăiește într-o buclă birocratică fără ieșire. În România i se spune că termenul legal pentru a o ajuta a expirat. Autoritățile din Canada dau vina pe cele din Quebec (n.r. provincia Quebec are autonomie legislativă față de Guvern), iar cei de aici spun că responsabilitatea le revine românilor. „Sunt blocată de doi ani între trei guverne. Mi s-a spus că doar mama mea biologică poate cere acte, dar mama e moartă de 20 de ani. Iar eu nu pot dovedi că sunt eu fără actele pe care ei refuză să mi le dea”, explică femeia.
Cum a ajuns Roxana să fie vândută și să plece în Canada în locul altui copil
În realitate, totul a început în 1991, într-un scenariu absurd și trist. Adopția a fost realizată printr-o procedură ce presupunea mai mulți intermediari: o agenție, un avocat și o persoană care o cunoștea direct pe mamă. Înainte cu două ore de zborul familiei din Canada spre București, intermediarii din țară au aflat că mama biologică s-a răzgândit. Pentru că traficul de copii era atunci în floare, românii s-au reorientat rapid, căutând un copil în același sat. O altă femeie, care avea o fetiță de opt luni, pe nume Adriana, a acceptat să o vândă. Tatăl fetei la vremea aceea era în închisoare. Așa s-a ajuns ca bebelușa Adriana să fie trimisă în Canada sub numele și identitatea Roxanei, fără ca familia din Canada să știe. „Am fost vândută pe 1.000 de dolari unui vecin, pe care l-am și cunoscut când am venit în România, dar nu vreau să povestesc mai multe despre asta. Ce s-a întâmplat cu mine a fost ceva banal pentru anii aceia. Toată lumea făcea asta. Așa am ajuns să trăiesc 33 de ani ca altcineva”, spune Roxana.
Demersuri pentru recuperarea identității
Sosită în România, Roxana a mers la primăria orașului în care s-a născut, dar instituția a refuzat să coopereze fără o hotărâre judecătorească. Pentru a continua, trebuie ca un judecător să decidă verificarea arhivelor. „Poate acolo există ceva, un act, o semnătură. Dacă nu, statul va trebui să-mi construiască o identitate de la zero”, speră Roxana. Cu o tristețe calmă, aproape resemnată, spune că s-ar putea ca ziua ei de naștere să fie decisă de un judecător. „Știm doar că mama m-a adus acasă de Crăciun, pe 24 decembrie. Așa că probabil m-am născut între 17 și 20. O să vedem. Poate judecătorul alege o zi”.
Deși procesul bate pasul pe loc, ea continuă să spere că va primi măcar o hârtie care să spună că există. „Am obosit, dar nu regret nimic. Dacă nu aș fi făcut asta, poate că acum n-aș fi știut niciodată cine sunt. Sunt recunoscătoare că am aflat, chiar dacă e haos.” Și-a cunoscut tatăl biologic, fratele și rudele mamei. „A fost emoționant. Pentru prima oară, am simțit că semăn cu oamenii din jurul meu – aceleași trăsături, aceleași expresii. A fost ciudat, dar și frumos”.
Greșeli care au schimbat un destin
Marea dezamăgire a Roxanei este faptul că autoritățile din Quebec, care știau încă din 2015 că adopția fusese anulată în România, nu au informat-o despre acest lucru. „M-au lăsat zece ani fără să știu. Dacă m-ar fi anunțat atunci, totul ar fi fost deja rezolvat. Mi-aș fi cunoscut fratele mai devreme. Aș fi avut zece ani în plus alături de mătușa mea, sora tatălui meu, care, după cum am aflat, m-a căutat toată viața și a murit la un an după ce ne-am găsit”.
Astăzi, Adriana este prinsă între două lumi care nu o revendică și două sisteme care nu știu cum să-și repare erorile. Guvernul din Quebec și-a recunoscut greșeala. Iar pentru că situația ei nu a fost una singulară, a și suspendat în acest an toate adopțiile internaționale. O măsură luată prea târziu pentru o femeie care, la 35 de ani, nu are nici buletin, nici pașaport valid, nici un nume sigur. „Sunt prima persoană din Canada care trece prin asta. Nu există procedură. Nici aici, nici acolo nu știu ce să facă. Nu am voie să împart același certificat de naștere cu alt om, dar nici nu pot primi altul”.
Impactul asupra copiilor și al soțului
Cei mai afectați, însă, sunt copiii ei, de 10 și 14 ani. „Fiul meu nu poate obține un nou pașaport, pentru că nu pot semna în numele lui. Pe certificatele lor de naștere apare o femeie din Germania, nu eu. Soțul meu e, legal, căsătorit cu altcineva. Este absurd”. Femeia mai spune, făcând haz de necaz, că soțul ei are pe piept acum un tatuaj cu numele altei femei.
În spatele umorului amar cu care povestește totul, se simte un efort uriaș de a rămâne stăpână pe situație. „Mi-e dor de casă, dar trebuie să rămân aici. Pașaportul meu expiră și trebuie să fiu în România când se întâmplă asta, altfel nu pot schimba actele. Între timp, soțul meu a rămas singur acasă, cu pizza congelată și aspiratorul. Nu cred că a aspirat o dată de când am plecat”, spune râzând. Privind în urmă, spune că nu are regrete. „A fost o nebunie, dar o nebunie necesară. Nu puteam să trăiesc toată viața cu o identitate furată. Singurul meu regret e că n-am știut mai devreme. Dar măcar acum știu cine sunt. Sau, măcar, cine nu sunt”.
Povestea Roxanei, care de când a aflat că i s-a schimbat identitatea se prezintă Adriana, deși ea nu are niciun act care să valideze acest nume, este, poate, una dintre cele mai tulburătoare moșteniri ale tranziției românești. Un copil trimis peste ocean cu un nume străin, o femeie care trăiește 33 de ani ca altcineva, un stat care își arde arhivele și un altul care închide ochii. Între ele, o ființă suspendată între două identități, două țări și două vieți. Și o singură dorință: „Să am, măcar o dată în viață, un act care să spună: aceasta sunt eu!”.
