În ultimii 6 ani de când locuim în bloc, vizavi de noi a stat o bătrânică. Avea vreo 80 de ani când ne-am mutat și era mereu foarte cochetă. Își accesoriza pantalonii roșii de velur cu mărgele și cercei scumpi. Mereu zâmbitoare și pedantă. Îmi tot ziceam că mi-ar plăcea să îmbătrânesc și eu așa frumos.
Mi-a luat ceva timp să-mi dau seama că suferea de demență și că nu era de fapt mereu lucidă. Se mișca mult, uda florile de pe casa scării, ieșea să hrănească pisicile din cartier, se plimba prin zonă cu doamna care o îngrijea zi și noapte, făcea conversație. A fost cam singura care la vremea respectivă ne-a primit cu bucurie în bloc în ciuda copiilor gălăgioși. O vreme ne recunoștea și-și amintea de noi. Apoi a început să ne salute mereu ca și cum ne vedeam pentru prima oară.
–Vai, ce copii frumoși aveți! Cum vă cheamă pe voi, copilașilor? Și eu am avut 2 frați mai mari. Erau aviatori, povestea ea cu mândrie.
Ajunsese să nu-și mai recunoască fiica
O dată la câteva zile același dialog. Evident că n-aveai cum să te superi. Avea o delicatețe și o candoare cum rar vezi la bătrâni. Se vedea de la o poștă că venea dintr-o familie distinsă și dusese o viață bună. Iubea pisicile, avea una vie și multe de pluș. Doar că în timp, ajunsese să n-o mai recunoască nici pe fiica ei, mai încerca să fugă de acasă, arunca cu lucruri prin casă. Ieșea tot mai rar, și-a pierdut dinții, apoi n-a mai vorbit deloc și în cele din urmă n-a mai putut nici să mânânce sau să bea apă.
Acum câteva săptămâni s-a mutat la Domnul. Discret. Acasă, nu într-un azil, înconjurată de câteva persoane dragi. Iulia se atașase mult de ea în ultimii ani. O vizita o dată la câteva zile, o mângâia pe față, îi spunea c-o iubește. Simțea cumva că în spatele bolii necruțătoare și dezumanizante era un suflet mare și cald. Ni s-a părut firesc să mergem la priveghi și la înmormântare. Copiilor nu le-a fost teamă. De fiecare dată când Iulia întreba de ce doamna Lidia nu mai respiră, îi spuneam că e ca și cum a adormit și că acum n-o mai doare nimic. Dar c-o să ne revedem cu toții la un moment dat. Încă îi simte lipsa și se mai uită pe gaura cheii, dar pentru vârsta ei a înțeles.
Un dar pentru mine și fetița mea
Dintr-un motiv sau altul am fost singurii vecini prezenți la înmormântare. Era o zi extrem de geroasă, dar ningea mărunt cu soare, cum n-am mai văzut niciodată. Chiar am simțit că s-a dus în pace. Puțini dintre noi acceptăm mersul vieții și tot încercăm să ne ascundem după surogate. Poate ne iluzionăm că viața noastră n-o să se încheie astfel dacă refuzăm să-i însoțim pe alții pe ultimul drum.
În urma doamnei a rămas o fiică cel puțin la fel de distinsă. Acum câteva zile mi-a bătut la ușă ca să-mi dăruiască o amintire din partea doamnei Lidia. Un colier de perle la care bătrânica ținea mult și o broșă-pisicuță pentru Iulia. M-am blocat, cum să accept un asemenea dar. A insistat, era convinsă că perlele mi se potrivesc. Sigur o să ne amintim de bătrânică mult de-acum încolo. Până la urmă ajunge să rămâi viu în amintirea câtorva persoane chiar dacă majoritatea se sperie de tine și nu rămân până la final.
Oana Brumă este traducător și interpret autorizat de neerlandeză și mamă a trei copii: 2 băieți de 9, respectiv 8 ani, și o fetiță de 5 ani. Simte că în social media există multă impocrizie când vine vorba de maternitate, creșterea copiilor și provocările aferente și își dorește ca, prin articolele ei, să prezinte și o fațetă mai realistă a situației. O găsiți pe Oana și AICI.
