Am crezut mereu că e ceva ciudat cu fiica mea. Am fost convinsă de asta ani de zile. Faptul că nu avea prieteni de vârsta ei, că nu ieșea în oraș ca alți adolescenți, că prefera să citească ore-n șir sau să stea singură cu gândurile ei – toate acestea mă disperau. Mă temeam că Toni nu-și va găsi niciodată fericirea pentru că e altfel decât ceilalți. Nu dormeam nopțile gândindu-mă la asta… cum să o ajută să se schimbe?
Când era mică, mi se părea un copil atât de diferit de mine. Eu, mama ei, eram genul de persoană care se simțea vie în mijlocul agitației, înconjurată de prieteni, participând la tot felul de evenimente. Toni, în schimb, era opusul meu – un copil liniștit, care prefera să citească și să se joace singur. La început, am crezut că este doar o fază și îmi spuneam mereu că va trece. Mi-am propus să o ajut să se schimbe, să o „repar”. Ca să fie fericită…
Copil, era sensibilă și creativă. Și tot nu era ce voiam eu…
Dar ea a rămas mereu altfel. Nu o găseai niciodată în centrul atenției la petrecerile de copii. Prefera să stea într-un colț, cu o carte în brațe sau să vorbească cu un singur copil despre lucruri care o interesau cu adevărat. În loc să alerge după baloane sau să participe la jocuri gălăgioase, ea analiza fiecare detaliu al decorului, întreba cum au fost făcute prăjiturile sau încerca să-și imagineze povești pentru fiecare copil din jurul ei.
Îmi amintesc cum, la vârsta de șapte ani, am mers împreună la un muzeu cu picturi. În timp ce alți copii alergau plictisiți printre exponate, Toni era fascinată de fiecare poveste. A pus ghidului mai multe întrebări decât orice adult din grup și, la final, mi-a spus: „Mama, vreau să citesc mai multe despre asta acasă.” Îi plăcea de mică să ne plimbăm printre casele vechi din București – și încă îi place asta. Mai târziu, a început să scrie poveștile acestor case. Se documenta despre istoria lor, apoi scria câte o poveste cu elemente fantastice că, zicea ea, casele astea merită să „vorbească” despre oamenii care le-au construit. Am zis, e creativă, e sensibilă, e o artistă. Dar tot nu era ceea ce voiam eu. Nu avea voce decât dacă lua stiloul în mână și așternea în scris.
- CITEȘTE ȘI: Cum o fi să fii mama lui David Popovici?
Când a ajuns la adolescență, am crezut că are nevoie de curaj
Pe parcursul adolescenței, am avut multe momente de îndoială. Prietenii ei erau puțini și majoritatea mai mari decât ea: profesoara ei de pian, o tânără minunată pe nume Alexandra, în vârstă de 26 de ani, sau o vecină, o doamnă mai în vârstă, care i-a devenit confesoare. Oriunde ieșeam cu ea, acapara atenția persoanelor în vârstă care după ce o ascultau, mă felicitau pentru cum am crescut-o și câte lucruri știe. Nu era meritul meu. Dar nici nu înțelegeam atunci mesajul oamenilor care o apreciau. Din contră, mi-am făcut griji: oare suferă? Se simte singură? Are nevoie de mai mult sprijin pentru a se integra?
Eu mi-am dorit mereu să facem lucruri sălbatice, memorabile (în capul meu) ca să sărbătorim relația noastră mamă-fiică. Spre exemplu, să facem bungee jumping împreună! Când i-am făcut, prima și ultima dată, o astfel de propunere a făcut ochii ăia mari ai ei și mai mari și parcă m-a privit cu milă în timp ce mă refuza. Am înțeles atunci că și-ar dori, dar nu are curaj. Și mi-am propus să-i fac rost de curaj.
- CITEȘTE ȘI: Nu judeca după notele de la examen copilul!
Când am înțeles că e diferită, am înțeles totul
Unii ar spune că Toni pare un adult în corp de adolescent. Că trece prin viață cu o maturitate pe care alții o dobândesc abia la 30 de ani. Alții m-au întrebat: „Păi și când mai face prostiile pe care toți le-am făcut la adolescență? Dacă nu acum, atunci când?!”. La început mă simțeam prost, ca și cum trebuia să găsesc o explicație sau să o „repar” pe Toni. Gândeam și eu ca toți acești oameni, ba mai mult, eu mă și îngrijoram.
Cu câteva zile înainte de a împlini 18 ani, i-am făcut o listă de locuri unde și-ar fi putut sărbători majoratul. În mintea mea, vedeam un party zgomotos, plin de prieteni, muzică și artificii. O sărbătoare a vieții, a exuberanței, a intrării în lumea adulților. Mi-am făcut scenarii despre cum să organizez ceva memorabil, care să rămână în amintirile ei pentru totdeauna. „Mama, eu vreau doar o petrecere acasă. Cu colegii mei. Să jucăm jocuri de masă.” Am rămas fără cuvinte. În mintea mea, asta era un eșec. Cum să fie asta aniversarea de 18 ani? M-am gândit că, într-un fel, asta confirma toate temerile mele: Toni era diferită și nu se va schimba niciodată. Și-atunci, am înțeles.
- CITEȘTE ȘI: „Chiar dacă eu nu sunt cea mai bună mamă pentru tine, tu ești cel mai bun copil pentru mine”
A alege liniștea este curajul ei!
Toni e diferită, dar nu are nevoie să schimbe nimic. Când a împlinit 18 ani, am realizat ceva ce, poate, ar fi trebuit să înțeleg mai devreme: nu este nimic „greșit” cu Toni. De fapt, felul ei de a fi este o binecuvântare. Am privit în urmă la toate lucrurile care pe ea o fac să strălucească. Diminețile când se trezește devreme, și se așază cu un ceai și o carte pe canapea. Serile de vară petrecute la piscine cu apă caldă sau la terase urbane, unde nu vrea aglomerație sau zarvă, ci doar să povestim despre nimicuri încântătoare.
Toni are o lume interioară bogată, pe care nu știu dacă aș putea vreodată să o înțeleg pe deplin. Curajul ei este perseveranța de care dă dovadă în momentele de supraîncărcare emoțională. Curaj este și când își deschide inima către oamenii în care alege să aibă încredere. Într-o lume agitată, curajul unui introvertit poate însemna să rămână fidel liniștii și introspecției lui, refuzând să fie absorbit de zgomotul din jur doar pentru a se integra. Fiecare pas pe care îl face pentru a se deschide lumii sau pentru a-și proteja autenticitatea este o formă de curaj care merită apreciată. Am un copil introvertit.
- CITEȘTE ȘI: „15 ani de slalom printre opționale. Ce s-a ales din lecțiile de balet, pictură, înot, patinaj, hip hop”
„Mamă, eu sunt fericită așa cum sunt”
Acum, când o văd cât de sigură este pe ea și pe ceea ce iubește, înțeleg ceva esențial: fericirea nu arată la fel pentru toți. Eu mi-am dorit mereu petreceri mari, prieteni mulți și aventuri zgomotoase. Toni a ales o cale diferită, dar la fel de valoroasă. Ea mi-a arătat că liniștea poate fi mai prețioasă decât orice altceva.
Cred că, noi, părinții, avem o responsabilitate uriașă: să ne acceptăm copiii așa cum sunt, nu cum am vrea noi să fie. Toni m-a învățat să apreciez lucrurile mici și să respect nevoile altora, chiar dacă nu le înțeleg pe deplin.
Azi, sunt mândră de fiica mea. Nu pentru că este introvertită, ci pentru că știe să fie ea însăși, indiferent de așteptările societății. Este un dar pe care nu mulți oameni știu să și-l ofere. Dacă și tu ai un copil care preferă liniștea, încearcă să-l privești altfel. Nu ca pe cineva care trebuie schimbat, ci ca pe cineva care te poate învăța ceva nou despre ce înseamnă fericirea. „Mamă, eu sunt fericită așa cum sunt. Nu am nevoie de mult zgomot sau de mulți oameni ca să mă simt bine. Am prieteni cu care pot vorbi despre orice, chiar dacă nu sunt de vârsta mea.”
Am ascultat-o și, pentru prima dată, am înțeles. Aveam în fața mea un copil introvertit, un suflet diferit de al meu, dar complet. Nu era tristă. Era fericită – doar că își manifesta fericirea altfel decât mine. Am înțeles că Toni nu e defectă. E perfectă. E altfel decât mine, dar asta nu înseamnă că nu e fericită. Și fericirea ei nu trebuie să arate ca a mea. Nu este asta tot ce contează?
