Bucureșteanul Alexandru Gheorghe joacă polo pe apă de la 9 ani. A fost desemnat de două ori cel mai bun jucător român la juniori, iar la seniori a jucat în Champions League pentru Steaua București, echipă alături de care a și devenit campion național de două ori. După liceu, își imagina o viață de sportiv în România, însă a fost curtat de numeroase universități și cluburi de prestigiu din străinătate, printre care Princeton, UCLA sau Spandau Berlin. Din 2023 este bursier integralist la Stanford University, în Statele Unite, al treilea sportiv din istoria programului de polo care primește această ofertă, după doi mari jucători americani. Această bursă sportivă în valoare de aproximativ jumătate de milion de dolari, acoperă cei patru ani de studii, timp în care Alex va continua să joace – cu numărul 10 pe cască – pentru echipa masculină de polo – Stanford Cardinal.
Tânărul de 23 de ani, care vrea să urmeze o carieră în Științe Politice după ce vârsta îl va obliga să renunțe la polo, mărturisește că Stanford-ul, universitate aflată în top 5 cele mai bune din lume, i-a schimbat complet perspectiva asupra statutului de sportiv. Dacă în România diriginta refuza să-i motiveze absențele făcute în timpul competițiilor și antrenamentelor și îi spunea că nu va avea nicio șansă pe plan academic făcând sport de performanță, în State a descoperit că sportivii și eforturile lor sunt extrem de apreciate și încurajate. Într-un interviu acordat Totul Despre Mame, Alexandru vorbește despre cum a fost nevoit să „înoate” contra mentalităților românești și să ajungă la una dintre cele mai prestigioase universități din lume.
Totul Despre Mame: Cum ai început să joci polo pe apă?
Alexandru Gheorghe: Am început să practic polo pentru că ai mei voiau să fac un sport, căci aveam foarte multă energie. Când m-au întrebat ce sport mi-ar plăcea, eu am zis că vreau să fac yoga (râde). Iar tata a zis, „hai, mai bine să găsim un sport de echipă!”. A fost, practic, o întâmplare că am ales polo, la sugestia cuiva căruia i s-a părut că acest sport se potrivea cu statura și constituția mea. Nu știam ce e ăla polo, dar știam că îmi place apa! Și în scurtă vreme aveam să mă duc să joc la Steaua, la 9 ani. După vreo trei luni deja părăsisem grupa de inițiere și intrasem în echipă. După un an de antrenamente deja începusem să joc, iar la 11 ani deja eram printre cei mai avansați din echipa mea. Am avut o ascensiune destul de frumoasă în polo, deoarece la 13 ani și jumătate am debutat în echipa de seniori. La 15 ani am avut primul contract și am jucat un an la echipa din Târgu Mureș (echipă desființată între timp) și, în urma performanțelor mele, de la 16 ani, am intrat în echipa de seniori de la Steaua.
Cum te-ai descurcat și cu școala, și cu antrenamentele în același timp?
Ai mei mi-au spus din capul locului că școala e pe primul plan, orice-aș face. Și eu am ținut foarte mult la asta. Am avut noroc că în clasa a VIII-a am reușit să mă mut de la școala unde eram. Învățam la Colegiul German Goethe, unde eram un elev destul de bun, doar că mai lipseam de la școală din când în când pentru turnee și pentru anumite antrenamente. Însă acolo aveam o dirigintă căreia nu-i convenea deloc că lipseam și îmi tot zicea mereu: „Vrei să faci sport? Te duci la școala de sport!”. Și nu numai că îmi zicea asta, dar primeam și note care nu reflectau deloc ceea ce făceam eu la școală. Dacă te uitai la mine în catalog, aveam fie 8, 9, 10, fie note de 2 și 3. Începuse să refuze să-mi motiveze absențe făcute din cauza sportului, așa că părinții mei și-au dorit să nu mă mai chinui așa – prin urmare, m-am mutat la o școală privată, Mark Twain International School, unde era și tata profesor. Acolo au fost mult mai înțelegători cu programul pe care îl aveam și mă ajutau să pot reprograma teste sau să pot recupera materia.
După ce ai trecut la liceu, pe unde te situai la nivel sportiv?
Din clasa a XI-a deja eram titular la Steaua. Evoluam prin Champions League, deja începusem să joc și prin naționala mare. Practic, din punct de vedere sportiv, eram la cel mai înalt nivel la care puteam să ajung în România. Am avut noroc de un antrenor care mi-a permis să mă pot ocupa și de școală. Noi făceam câte două antrenamente pe zi. La cel de seară era musai să mă duc, căci nu aveam școală. Cu antrenamentul de dimineață mă descurcam cum puteam. Așa am putut să le echilibrez pe toate: chiar dacă mai lipseam de la școală, aveam grijă să rămân la curent cu tot ce trebuia să fac. Am luat 8.90 la BAC și după examen am decis să mă axez pe sport.
Privind înapoi la copilăria ta, a fost greu să jonglezi cu toate astea, să te ții și de școală și de antrenamente?
Nu pot spune neapărat că a fost greu. Pot spune că au fost unele momente dificile, dacă privesc înapoi. Erau și zile în care mă plângeam și mă gândeam cum ar fi să stau și eu pe-acasă după școală, așa cum făceau ceilalți colegi ai mei. Mă întorceam târziu, după 9 seara, de la antrenamente. Dar mi-a plăcut. Dintotdeauna mi-a plăcut. Faptul am evoluat la polo așa frumos a fost și pentru că iubesc sportul ăsta. Mă duceam să mă antrenez în plus, pe lângă ceea ce făceam cu echipa. Din fericire, i-am avut și pe părinții mei, care m-au susținut și mi-au fost ca o echipă. Pe scurt, pot spune că a fost nevoie de sacrificii, dar am fost foarte dispus să fac acele sacrificii.
Și nu te-au chinuit rigorile antrenamentelor?
Îmi dădeam seama că e nevoie de anumite eforturi. Da, ajungeam la un moment în care abia așteptam să termine sezonul, să termine campionatul, dar apoi, când venea vacanța (două-trei săptămâni de pauză aveam vara, maxim), nu mai puteam să stau locului. Mă duceam înapoi, la bazin. Nu-mi place să stau degeaba. Și, repet, în sport mi se pare foarte important să-ți placă ceea ce faci, căci altfel nu poți să duci totul până la capăt, tocmai pentru că trebuie să faci atât de multe sacrificii.
Cum ai ajuns la ideea de a studia în străinătate? Cum ai făcut pasul ăsta?
M-a adăugat cineva, la un moment dat, într-un grup de WhatsApp numit „Polo în străinătate/ America”, era acolo și un alt coleg de-al meu și Andrei Secueșu, fost poloist, co-fondator al Crazy Rich Athletes (un grup de foști sportivi de performanță care își propune să ajute atleți din România să ajungă la universități de top în străinătate, n.r.). Andrei ne-a spus cine e, cum a auzit de noi și ce își propune să facă. Inițiativa lui era la început. Ne-a chemat la el acasă să mâncăm o pizza și să vorbim mai multe. Am fost curios, așa că m-am dus. Ne-a prezentat opțiunile, oportunitățile care ar veni dintr-o asemenea bursă, am vorbit mult. Dar eram sceptic: aveam o viață bună, jucam bine, la un club bun, mă mutasem de-acasă de la ai mei… Însă Andrei a continuat să mă sune, a insistat să intru în apeluri pe Zoom cu Alumni, oameni care au fost la mari universități sau care erau studenți în străinătate. Mie mi e mai greu să zic nu uneori, așa că cedam insistențelor sale.
Părinții tăi ce părere aveau despre toată povestea asta?
Tata era mai indiferent, mama era destul de entuziasmată, dar încă nu era nimic clar. Discutam la nivel de posibilitate. Trecea timpul și nu a apărut nimic concret o vreme. A venit o ofertă de la San Jose State, care era o școală ok, dar nimic extraordinar, să mă dea pe spate. Mai apoi, pe la începutul lui 2022, m-a sunat Andrei Secueșu să-mi spună că am un mail de la UCLA (University of California, Los Angeles, una dintre cele mai cunoscute Universități din Statele Unite, n.r.), că vor să vorbească cu mine, că-s interesați și că e ocazie mare. Am avut un call cu antrenorul secund de la UCLA și mi-a spus că m-aș potrivi bine cu școala și planurile lor, dar puteau să îmi ofere doar 80%, nu o bursă integrală. Ei, și dacă până acum era vorba despre școli despre care nu știam prea multe, o ofertă de la UCLA, nu era puțin lucru. Am ținut legătura vreo lună cu cei de acolo, făcuse și câteva demersuri tehnice (am aplicat pentru eligibilitate la NCAA, organizația care se ocupă de turneele sportive între colegii, am plătit niște taxe) și părea că totul se îndreaptă către un final bun pentru mine. Între timp, însă, antrenorul secund de la UCLA s-a mutat la altă școală, antrenorul principal era în plin sezon cu echipa de fete și s-a rupt toată discuția. Atunci am vorbit cu Andrei și i-am zis „ok, măcar am încercat, îmi văd de ale mele”.
Când se întâmplau toate astea?
Era deja martie 2022. Dar Andrei s-a activat din nou, a insistat, a mai dat niște telefoane… Așa am ajuns să vorbesc și cu un antrenor de la University of the Pacific, care îmi oferea bursă și își dorea foarte tare să joc în echipa lor. M-au sunat și cei de la Princeton University, dar pentru a intra la ei era nevoie și de un test de engleză (IELTS măcar). Deja eram amețit de atâtea discuții, și mi se părea că cel mai simplu ar fi să accept oferta de la Pacific.
Dar m-au contactat antrenorii de la Spandau Berlin, care este echipa campioană a Germaniei să-mi propună să joc pentru ei. Mi-au cumpărat și bilet de avion să mă duc să negociez contractul. Am plecat la Berlin, decis să semnez cu ei, mai ales că îmi propuneau să urmez o traiectorie școlară și sportivă în urma căreia să ajung să îmi iau și cetățenia germană. În tot acest timp Secueșu îmi tot zicea să mai aștept, să nu semnez, să nu mă grăbesc, că sigur mai vin oferte.
Și, în timp ce eram în Germania, m-a sunat antrenorul de la Stanford University și mi-a zis „Hei, Alex, uite, eu de-abia am fost angajat la Stanford. Am auzit că vrei să vii în America. Nu știu dacă ai auzit de noi, dar ne-ar plăcea să vii aici!”. Eu știam că Stanford este o universitate bună, dar nu aveam prea multe detalii (nici nu îmi imaginam cât de bună e și ce facilități uimitoare – aveam să descopăr – au aici). Am fost foarte sincer cu el, i-am zis că sunt în Berlin și că mă pregătesc să semnez un contract și că o să mă mai gândesc. Cred că a și fost surprins că nu am răspuns „da” imediat și că nu am fost mai entuziasmat. M-am întors acasă, totuși, fără să semnez contractul, și după două zile antrenorul de la Stanford a zburat în România să se vadă cu mine. Ceea ce m-a impresionat. Și pe mine, și pe ai mei. După discuții a rămas că urmează să merg la Stanford, însă problema era că trebuia să mai aștept un an, că nu se puteau face demersurile mai repede de atât.
Când aveau loc aceste prime discuții cu Stanford?
Era deja luna mai, 2022. Celelalte oferte pentru State le aveam cu începere din toamna acelui an. Și eram un pic pe gânduri. Aveam 21 de ani și nu știam dacă să mai aștept după oferta asta sau nu, deși suna extrem de bine. Însă epopeea a continuat. După oferta Stanford, s-au reactivat și celelalte școli. UCLA mi-a propus să merg la ei, că îmi oferă bursă integrală până la urmă. Dar eu eram încă în discuții cu Stanford, deja scriam și le trimiteam eseurile necesare aplicării, mai lipsea decizia finală a board-ului pentru a merge la ei.
UCLA mi-a dat termen o săptămână ca să le accept oferta, iar răspunsul final de la Stanford încă nu venise. Am avut mare noroc cu antrenorul de la University of the Pacific, care își dorea foarte tare să merg să joc la ei și care m-a asigurat că oferta lor rămâne valabilă oricât timp am nevoie, până când vine răspunsul de la Stanford. „Dacă primești răspuns negativ de la Stanford, la mine ai mereu un loc”, mi-a zis.
Astfel, am avut toate atuurile să pot aștepta. Practic în America tot urma să ajung. Le-am spus și celor de la UCLA să mai aștepte, și celor de la Stanford să se grăbească cu răspunsul. Și fix în ultima zi a termenului pe care îl dădusem, cred că în California era 5 dimineața, m-a sunat antrenorul de la Stanford, entuziasmat: „You’re in, Alex! You’re in!” („Ești admis, Alex! Ești admis!, n.r.). Eram așa de bulversat că l-am întrebat direct: „Și contractul?”. „Vom trimite și contractul. E totul în regulă, voiam să stai liniștit!”
Deci, practic, toate universitățile astea te-au curtat pe tine, nu invers! E diferit procesul pentru sportivi față de studenții obișnuiți!
Este diferit la sportivii foarte buni. Eu aveam rezultate foarte bune, eram cunoscut ca unul dintre cei mai buni jucători din categoria mea de vârstă. Așa poți ajunge să fii curtat de universități. În plus, Andrei Secueșu a făcut să circule CV-ul meu prin lumea asta a polo-ului universitar din America. Dar cred că, dacă n-ai rezultate la fel de bune, trebuie să-i curtezi tu. Bănuiesc că, și dacă ai un nivel bun, dar nu foarte bun, tot ai șanse foarte mari să ajungi la o universitate din America.
Ce ți-a oferit Stanford, până la urmă?
Bursă integrală sportivă la ei: cazare, mâncare și tot ce presupune școala aici. Eu nu trebuie să plătesc nimic. Îmi plătesc doar zborurile către casă și înapoi. Atât.
Care sunt clauzele contractuale? Ce obligații ai? Câți ani vei studia?
Patru ani voi studia aici. Dacă stau să mă gândesc, singura obligație pe care o am este să-mi păstrez o medie peste 2.0 GPA din 4, adică 50%, ceea este minimum minimorum, nu e dificil deloc! Practic trebuie să îmi văd de școală și restul este asigurat.
Și să joci în echipa Stanford, nu?
Da, dar asta vreau s-o fac! Asta n-o privesc ca pe o obligație!
Dar, în cazul în care se întâmplă ceva neprevăzut, vreo accidentare, și nu poți juca un sezon, să zicem…?
Dacă nu poți juca doar un sezon aici există un termen care se numește „Red Shirt” (tricou roșu, n.r.). Dacă ai „red shirt” și nu poți juca un sezon, îți rămâne eligibilitatea de pe anul acela și, dacă vrei, poți să aplici pentru un master și să folosești eligibilitatea aia pentru a juca și-ți faci și masterul. Iar în caz că ai parte de o accidentare mai gravă, care te scoate de tot din joc, pot să-ți facă „medical retirement” și te oprești din jucat, dar bursa îți rămâne. Doar dacă te decizi tu, de bunăvoie, să ieși din echipă, atunci poate să-ți fie periclitată bursa. În rest, dacă ei te dau afară din echipă, tu în continuare ai bursă. Dacă te accidentezi, ai bursa. Adică, în momentul în care ai semnat contractul, ai școala garantată.
Ce studiezi tu la Stanford, pe lângă sport? Ai ales deja un domeniu?
Eu o să mă îndrept spre Științe Politice. Aici nu se alege specializarea din primul an, ci din al treilea. Până atunci, poți să încerci orice. Și eu asta am făcut, am încercat materii din diferite domenii – de la matematică, programare, la sustenabilitate… Mi-am dat seama că mi-ar plăcea să urmez Științele Politice.
Îmi ziceai mai devreme că nu știai prea multe despre Stanford și când ai ajuns acolo ai rămas uimit. Ce e atât de „wow”, cum e sistemul lor?
Cât am călătorit eu cu echipa, ca sportiv în diverse competiții, n-am văzut niciodată facilități cum sunt aici: de la piscină, până la ce-ți oferă în centrul de recuperare. Acasă aveam antrenor principal, antrenor secund și un fizioterapeut care era și medic și de toate. El făcea tot și se învârtea în toată echipa. Aici ai o echipă de medici care se ocupă de tine. Aparatura de refacere mi s-a părut de domeniul SF, când am ajuns aici. Este efectiv incredibil! Eu acum sunt în recuperări după o operație…
Ce s-a întâmplat?
Sunt ok. Am șase luni de stat. Dar recuperările merg foarte bine, sunt mai avansate lucrurile față de cum era prognoza. Dar nu pot să îți descriu cât de mult s-au ocupat de mine, câtă grijă au avut și cât de bine a decurs totul cu operația. Dacă era să aleg un loc în care să mă operez, acesta era cel mai bun dintre toate!
A fost ceva grav? Sau face parte din accidentările comune la polo?
Riscurile meseriei. Am avut o accidentare care este destul de comună la aruncători. Mi s-a rupt un cartilaj de la umăr. A trebuit să-mi lipească înapoi cartilajul și să mute tendonul bicepsului mai jos. Dar nu e ceva atât de grav pe cât pare. Doar că trebuit să fac operația ca să pot să evoluez la un nivel înalt. Dar va fi de durată. Eu m-am accidentat în vară și tot sezonul (noi avem sezonul în timpul toamnei) am jucat așa, cu antiinflamatoare, cu o injecție cu cortizon. Au gestionat totul foarte bine și mă recuperez într-un ritm foarte bun. Mai am cel puțin două luni până când încep să înot, vreo patru până când pot să arunc și chiar să joc cât de cât.
Și faci în continuare antrenamente cu echipa?
Da, clar! Am mâna lovită, nu și picioarele! (râde) Sunt foarte chinuitoare și plictisitoare antrenamentele acum, căci doar intru în apă și nu pot să-mi folosesc mâinile. Doar dau din picioare și asta fac timp de o oră-două. Dar, ăsta e procesul!
Pe lângă facilitățile medicale, ce simți că e diferit ca sistem școlar față de România? Cum cum ți se pare ca viziune, ca abordare?
Se pune accentul foarte mult pe opiniile elevului. Se construiește foarte mult în jurul ideii „scrii și spui ceea ce crezi și ceea ce vezi, ceea ce înțelegi tu din ceea ce ți predăm noi”. Nu vine profesorul, îți umple 10 table de informație și se așteaptă să le redai la examen. Le pasă foarte mult de ceea ce crezi și faci tu. Ceea ce pentru mine, inițial, a fost destul de neplăcut, sincer. Căci te pun în ore să vorbești cu alți studenți, să-ți exprimi opiniile, iar eu eram pe sistemul de acasă: am notat ce a zis profesorul, ne vedem la examen! Dar m-am obișnuit, până la urmă. Și, în definitiv, „Stanford” este sinonim cu excelența. Ce m-a impresionat pe mine cel mai tare este reputația și calitatea profesorilor. Ca să fii profesor aici, fie ai o teorie denumită după tine, ești pionier într-un domeniu, fie ai fost primul, ai revoluționat cu ceva sau ai un premiu Nobel. Altfel nu ești profesor aici. În România, uneori ai senzația că poți să contești spusele profesorilor. Aici, când un profesor explică ceva, îți dai seama că deține adevărul suprem.
Și când mă gândesc la profesoara ta, care nu voia să ți motiveze absențele pentru că făceai sport…
Profesoara aceea mi-a spus mie că n-am cum vreodată să ajung să fac ceva pe plan academic dacă eu fac sport de performanță. Mi-a zis că n-am nicio șansă! Și mă simt foarte bine gândindu-mă înapoi acum. Eu am ajuns la – îndrăznesc să spun – cel mai înalt nivel academic la care poți ajunge.
Este este trist că în România sunt priviți așa sportivii sau cei care dau la UNEFS.
În România există o percepție foarte proastă pe această temă, incredibil de proastă! Un sportiv este considerat un fel de „vagabond”, un „nimeni”, nu merge la școală, n-are grijă de el, lipsește de la ore și bate mingea sau își vede de sportul lui. Ceea ce nu poate să fie mai departe de adevăr, deoarece sportul, în primul și în primul rând, disciplinează incredibil. Că trebuie să ai disciplină dacă faci un sport. Și asta te ajută foarte mult în viață, când termini orice școală și trebuie să lucrezi într-o echipă, să mergi la un job. Faptul că ai făcut un sport și că ai făcut parte dintr-o echipă, și ai învățat să lucrezi într-o echipă se caută. Asta își dorește lumea acum. Prin comparație, aici, dacă ești sportiv, oamenii te respectă și te admiră. Spun „Wow! Cum poți să le faci pe amândouă?”. Nu se gândesc că ai tras chiulul de la școală ca să te duci să bați mingea!
Simți că școala din România te-a ajutat să ajungi aici?
Clar! Da, orice școală te ajută. M-a ajutat și m-a construit. Foarte multe lucruri dobândite în România mă ajută aici. Dar nu pot să nu observ diferențele de atitudine. În România, dacă primești o critică, nu e mereu o critică constructivă. Aici nimeni nu te atacă personal, critica e constructivă. În România, e posibil să fii doar insultat când ești criticat.
Cum te ai integrat la școală, în campusul Stanford?
Foarte, foarte bine. Antrenorul era foarte entuziasmat încă de când am venit, de-abia aștepta „să mă folosească”. În echipă la fel de bine mă simt. Ești bun, toți te ajută, lumea vrea să stea lângă tine. Și m-am înțeles super bine cu toți băieții. În plus, antrenorul a vorbit cu mine anul ăsta și dorește să preiau eu leadership-ul echipei.
Câți membri are echipa voastră de polo?
Noi avem 24. Dar variază, în funcție de școală, alții au 40. Doar că la Stanford, pentru că sunt ei mai elitiști, au „numere pe tricou” limitate. Nu pot să ia pe oricine.
Ceilalți colegi sunt majoritatea americani sau și de alte naționalități?
Eu am venit cu primul val de străini, căci până acum Stanford a avut aproape doar americani. Mai am în echipă acum un italian, doi greci și un maghiar. Eu sunt „the odd one out”, cumva „inexplicabil” în toată configurația asta, căci și Italia și Grecia și Ungaria sunt țări cu tradiție în polo, comparativ cu România. Și noi avem o tradiție în polo, dar nu la nivelul lor, mai ales dacă ne gândim la ce bazine avem noi și cum e văzută performanța în România. Faptul că am venit aici mi-a relansat cariera în polo, pot spune, și modul de gândire. Deoarece în România mi se părea destul ceea ce fac. Îmi amintesc că vorbeam cu colegi de-ai mei și eram uimiți că muncim și ne ducem zilnic la antrenamente și veneau italienii (să spunem) și parcă aveau aripi, pe lângă noi. Nu înțelegeam cum e posibil.
Și care e secretul?
Munca. Aici nu se acceptă să spui vreodată că e suficient. Mie mi-au spus antrenorii: „ești bun, oferi chestii pozitive pentru echipă, doar că noi te vedem pe tine la un alt nivel și, dacă tu nu vrei să ajungi la nivelul ăla, înțelegem, dar nu te vom lăsa să fii mediocru”. Mi-au spus că fiecare om are un nivel de la care nu coboară. Și vor să-mi tot ridice nivelul ăsta, ca atunci când eu voi fi în cea mai proastă zi a mea, nivelul meu să fie atât de ridicat încât să nu conteze. Și atunci mi-am dat seama cât de mult loc mai am să mă dezvolt și cât de greșit este văzut sportul la noi în țară.
Ce urmează pe plan sportiv?
Sezonul nostru e toamna și ține trei luni, septembrie-decembrie. Anul acesta am pierdut în semifinalele turneului final NCAA, dar e un turneu în care Stanford nu ajunsese până acum așa departe. Și e mare lucru. În cele trei luni jucăm 30 meciuri, e un program foarte încărcat, cu 20 de ore de antrenament pe săptămână. Acum, iarna, avem doar câte 8 ore de antrenament pe săptămână. Din primăvară, ne întoarcem la antrenamente intense și la meciurile din presezon.
Ești la Stanford, ți s-a propus să fii liderul echipei de polo. Ce urmează după ce termini facultatea?
Îmi doresc să mai joc polo și după ce termin. Apoi, să văd cum aș putea folosi Stanford-ul ca o rampă de lansare către echipe de top din Europa.
Te gândești la ceva anume?
Mi-ar plăcea să ajung să joc în Spania, Italia, Croația…. Ideea e că mi-aș dori să mai joc vreo patru-cinci ani, poate chiar mai mult. Nu știu. O să depindă foarte mult de cum mă simt, de ce lucruri am realizat în timpul ăla, ce se mai întâmplă pe parcurs. Dar cam ăsta e planul, să câștig cu echipa câteva trofee și apoi să zic „ok, am dat tot ce am avut pentru polo”, și apoi să folosesc diploma obținută la Științe Politice.
Până la ce vârstă poate susține performanța un poloist?
În general, până pe la 35 de ani. Un jucător pe poziția mea poate împinge limita asta până pe la 38-39 chiar. Aveam noi un poloist, Cosmin Radu, cel mai bun poloist român care juca pe poziția mea, și care a jucat până pe la 40 de ani. Apoi s-a retras și a început, acum, să joace din nou în campionatul nostru.
Dar ai abia 23 de ani. De ce te gândești la doar 4-5 ani după facultate?
Așa am văzut eu schematica lucrurilor: termin facultatea, deja am stat patru ani departe de casă. După aceea voi mai sta încă patru-cinci ani tot departe de casă. Apoi mi-aș dori să am o familie… Dar cine știe? Poate n-o să mă stabilesc în România, poate o să trăiesc în altă parte. Vom vedea.
Te afectează ceea ce se întâmplă acum în State, pe plan politic?
California este un stat foarte liberal, aici se plânge multă lume de faptul că a fost ales Donald Trump. Dar pentru mine n-a avut un impact. A avut, însă, asupra Stanford-ului, deoarece noua administrație a tăiat din fondurile de cercetare, iar Stanford este un mare centru de cercetare. Sunt foarte supărați profesorii.
Ești primul atlet român ajuns la Stanford, așa ești prezentat pe site-ul Crazy Rich Athletes. Te mândrești cu asta?
În primul rând, am aflat că, de fapt, nu sunt primul atlet român în Stanford…
Cine a fost înaintea ta?
Au mai fost câțiva, prin anii ’60, am impresia, a mai fost un baschetbalist în 2009, parcă. Dar sunt primul cu bursă integrală. Și sunt al treilea din istoria programului de polo cu bursă full. Au mai fost înaintea mea doi poloiști: unul care e considerat cel mai bun jucător de polo american din istorie și celălalt care este considerat cel mai bun jucător american din acest moment. Așa că sunt într o companie destul de selectă, din punctul ăsta de vedere.
Care e cuantumul bursei? Ce sumă acoperă?
Aproape jumătate de milion de dolari, pentru cei patru ani de studii.
Revenind, te mândrești cu bursa asta?
Faptul că sunt aici mi se pare că îmi dă mie mesajul că am făcut lucruri corecte până acum. Am auzit despre mai mulți oameni că au sindromul impostorului la Stanford, că vin aici și li se pare că nu merită. Mie mi se pare că merit să fiu aici. Deși mi-e clar că nu sunt aici că sunt cel mai deștept, dar îmi place foarte mult că mă provoacă, mă scoate din zona mea de confort, facultatea asta și mă bucură foarte tare. De când sunt aici m-am înconjurat doar de oameni care îmi sunt benefici și mă ajută pe mine să evoluez. Toată lumea aici este extrem de orientată înspre obiective. De exemplu, dacă într-o zi poate nu am chef de nimic, sigur o să mă sune un coleg să-mi zică: „Hai la bibliotecă să documentăm ceva, hai să lucrăm pe chestia asta!”. Aici toată lumea face asta. Și vrei-nu vrei, dacă toată lumea face asta, te ridici și tu din pat și te mobilizezi. De când am ajuns aici am reevaluat situația: de unde mi se părea că am cam cât de sus se putea și habar n-aveam cât de sus pot să ajung, am ajuns să îmi zic și să-mi dau seama că „Wow! Pot să mă duc departe rău de tot. Depinde doar de mine!”.
E foarte bun mindset-ul acesta pe care l-ai descoperit.
Da, aici te încurajează să faci ceva special, să faci ceva special care este doar al tău și cu asta să dovedești cine ești. În plus, aici ajungi în contact cu oameni care pot să îți fie model sau să te impulsioneze. Am ajuns, datorită rețelei de Alumni, să am oferte de job. Sunt oameni care au venit, m-au văzut jucând și mi-au zis, după meci, că dacă am nevoie de job când termin facultatea să le dau un telefon. Este aproape ireal că am ajuns să fiu în compania unor miliardari, care insistă să vorbim la per tu și care fac glume. Sunt genul de oameni care îți zic ce au realizat, ce greșeli au făcut și ce au învățat din asta și că sunt dispuși să te ajute și pe tine. Mi se pare cu totul altceva.
Ce oameni au fost pilonii tăi de susținere? Cine sunt cei care ți-au marcat până acum parcursul?
În primul rând, mama și tatăl meu: eram nimic fără ei. Apoi, primul meu antrenor de la seniori, Andrei Iosep (acum antrenează în Spania). M-a luat, deși nu eram neapărat pregătit 100%, m-a ajutat cu școala, m-a ținut la antrenamente, îmi dădea să fac chestii în plus – desigur, înjuram pe sub bărbie! (râde) -, dar am ajuns să-mi dau seama că mi-a făcut un mare bine. Apoi, următorul antrenor care a venit să antreneze echipa mea, Aurelian Georgescu. El văzut că am potențial și m-a aruncat în prima linie. Mi a zis: „Joacă, trebuie să joci, așa înveți!”. Am mai și greșit, numai că asta m-a ajutat foarte mult și am dobândit încredere. Apoi, deși, după cât de insistent a fost și cât de mult m-a bătut la cap, nu-mi prea-mi place mie să-i dau prea mult credit (râde), e vorba și de Andrei Secueșu de la Crazy Rich Athletes. El mi-a arătat oportunitatea asta. Până la urmă, dacă el nu se băga în viața mea și nu mă pisa atâta la cap, nu ajungeam aici. Nu în ultimul rând, sunt antrenorii mei de aici: Brian Flacks (antrenorul principal de la Stanford) și secundul Matthew Farmer. Ei au fost extrem de onești cu mine și mi-au schimbat radical mentalitatea. Dacă în România am fost construit într-un anume fel, aici s-au apucat de șlefuit foarte puternic la mine. Chiar nu știu unde mă aflam acum dacă nu treceam prin mâna acestor oameni!
Dacă ar fi să încurajezi, în câteva cuvinte, copiii, tinerii din ziua de astăzi, ce i-ai sfătui?
În primul rând, aș sfătui pe oricine să facă sport. Nu trebuie să fie neapărat la nivel de performanță. Poți să încerci ceva și după o vreme să îți dai seama că nu este pentru tine. Nu este pentru oricine viața de sportiv, dar sportul te dezvoltă, atât fizic, cât și mental. Iar asta mi se pare esențial. Și apoi, când vine vorba despre facultăți sau universități, trebuie doar să încerci. În cel mai rău caz, eșuezi și poți să încerci din nou. E mult mai bine să încerci de 100 de ori și să ți se zică „nu” de tot atâtea ori, decât să nu încerci niciodată.
