Alieksandra Luchaieva (Alexa) avea 14 ani când Ucraina a fost invadată de trupele rusești, pe 24 februarie 2022. Și-a petrecut adolescența fugind din calea războiului, schimbând orașe și „regimuri”. S-a născut în Melitopol, oraș pe care l-a părăsit împreună cu familia în primele zile ale invaziei. Anii de liceu au fost cu totul atipici: școală exclusiv online, fără ceremonie de absolvire, fără întâlniri cu prietenii lăsați în urmă, în orașul natal. A trăit mai bine de 6 luni sub ocupație rusească, timp în care viața devenise „o suferință”. Acum locuiește în Krivoi Rog, la peste 200 de kilometri de locul care până în 2022 se numea „acasă”.
Alexa este una dintre protagonistele filmului documentar „Teen Angst” („Adolescență sub asediu”), prezentat în cadrulAstra Film Festival din Sibiu în toamna 2025. Pelicula prezintă nouă tinere ucrainene, cu vârste între 15 și 20 de ani, care dezvăluie crâmpeie din viața lor adolescentină în mijlocul războiului. Prezentă în România la proiecția documentarului, Alexa ne-a acordat un interviu despre adolescența sa furată de război. Tânăra din Ucraina împarte amintirile sale „înainte” și după invazie” și descrie groaza primelor nopți de război petrecute în adăposturi. Însă nu uită să vorbească despre optimism, despre iubire și despre un viitor în libertate. „Va fi greu, dar sunt convinsă că vom reuși”, spune tânăra ucraineană.
Totul Despre Mame: Mai întâi, să vorbim puțin despre tine. Cine e Alieksandra Luchaieva?
Alieksandra Luchaieva: Mi se spune Alexa, am 18 ani, m-am născut în Melitopol, iar acum locuiesc în Krivoi Rog, împreună cu părinții și fratele meu, care are 10 ani. Sunt absolventă a Liceului nr. 16 din Melitopol, unde am urmat profilul lingvistic. După liceu am decis să îmi iau un an sabatic pentru a mă descoperi pe mine însămi și pentru a înțelege mai bine ce îmi doresc să fac în următorii ani. Mă gândesc să studiez jurnalismul, deoarece sunt pasionată de storytelling, ca mijloc de a transmite informații importante și de a surprinde realitatea.
Acum lucrez ca manager de comunicare la un centru cultural și comunitar numit Shelter Plus, care se ocupă cu organizarea de evenimente artistice, educaționale și culturale. Fotografia este cea mai mare pasiune a mea, deși am explorat și alte forme de expresie, precum desenul, dansul și muzica. Iubesc în special fotografia documentară, dar documentez adesea și evenimente, spectacole de teatru și concerte organizate la Shelter Plus.
În acest an sabatic îmi doresc, de asemenea, să îmi lărgesc orizonturile, să cunosc oameni noi și să călătoresc. De aceea aplic la diferite programe de voluntariat ale European Solidarity Corps. Am fost deja acceptată într-un proiect din Portugalia despre conștientizarea dezastrelor, la care intenționez să particip.
Câți ani aveai când a început războiul și ce îți amintești din primele zile ale invaziei?
Aveam 14 ani. În ziua aceea, trebuia să merg la doctor cu mama, așa că mă așteptam să fiu trezită devreme. Dar, din păcate, primele cuvinte pe care le-am auzit când m-am trezit au fost „a început războiul”. Îmi amintesc totul foarte clar, deși au trecut ani de atunci. Prima noapte am petrecut-o acasă. Atunci am auzit explozii pentru prima dată în viața mea. Totul era atât de nesigur. Nimeni nu înțelegea ce se întâmplă sau dacă rușii vor ataca civilii. Vorbeam cu cele mai bune prietene ale mele, iar majoritatea mesajelor pe care le primeam erau „nu vreau să mor”.
A doua noapte am petrecut-o în adăpostul școlii mele, care era la cinci minute distanță de casă. A fost cea mai înfricoșătoare noapte din viața mea. Adăpostul era rece și umed, plin de oameni la fel de speriați ca noi, fără semnal la telefon și cu luminile stinse din motive de siguranță. Pe ușă era scris cu litere mari: „OAMENI”. Îmi amintesc că stăteam pe jos și făceam exerciții de respirație 4×4, pe fundalul exploziilor. Eram realmente îngrozită și îmi imaginam diferite scenarii în care rușii ne-ar fi găsit adăpostul.
Școala avea grijă de oameni, distribuia mâncare și toate cele necesare. Am mai petrecut o noapte acolo, iar apoi părinții mei au decis să mergem la bunici, la țară (tot în districtul Melitopol), deși fusese deja ocupată și acea zonă. Părea mai sigur decât să rămânem în oraș. Trebuia să fie doar o soluție temporară, deoarece speram ca zona să fie eliberată curând și să ne putem întoarce acasă.
Cum ați decis să vă mutați în Krivoi Rog? Cât de greu a fost să o luați de la capăt?
Am petrecut jumătate de an la casa bunicilor, la țară, așa că știu ce înseamnă ocupația rusească. Ca toți ceilalți, speram că se va termina curând, dar nu s-a terminat. La un moment dat, viața acolo a început să se simtă mai mult ca o suferință. Așa că părinții mei au decis să evacuăm, iar pe 5 septembrie 2022 am ajuns la Zaporojie. Îmi amintesc că am văzut pentru prima dată în șase luni steaguri ucrainene. A fost ca un miracol pentru mine, un simbol al libertății.
Însă la Zaporojie am petrecut doar o noapte, apoi am plecat spre Krivoi Rog. În acel moment circulau zvonuri legate de centrala nucleară din Zaporojie, care era controlată de ruși, așa că am decis să mergem mai departe. Acum locuiesc în Krivoi Rog, împreună cu părinții și fratele meu.
Mutarea într-un oraș nou a fost o experiență complet diferită, dincolo de motivul evident pentru care ne-am mutat. A fost greu de dus sentimentul că va trebui să o iau de la capăt din nou, că voi fi nevoită să plec din nou și că totul se va repeta. Nu știam cum și unde să-mi fac prieteni noi, dar apoi am prins curaj și am început să merg la evenimente locale, unde am cunoscut oameni minunați.
Bunicii tăi au rămas în teritoriul ocupat de ruși?
Da. Bunicii mei nu au vrut să-și părăsească casa. Dar mulți oameni pur și simplu nu au putut pleca – fiecare din propriile motive. În plus, repet, toată lumea spera că ocupația va fi doar temporară.
Cum ai trăit acele luni sub ocupație rusească?
Pentru mine este imposibil să explic în cuvinte ce înseamnă cu adevărat ocupația și cum se simte. Este o stare de neputință totală, când ești redus la tăcere și forțat să privești tot ce se întâmplă în jurul tău fără să poți spune nimic. Pentru că dacă spui ceva împotrivă, devine periculos pentru tine și familia ta. Poți fi reținut și torturat – ceea ce localnicii numesc „a fi invitat în subsol”.
Totuși, a existat o mișcare de rezistență. Partizanii din Melitopol s-au opus activ ocupanților încă din primele luni ale invaziei la scară largă, sabotându-le operațiunile. În primele zile ale invaziei, oamenii organizau proteste în centrul orașului, cu steaguri ucrainene, chiar dacă rușii erau acolo, înarmați. În acele zile, magazinele s-au închis, supermarketurile și mall-urile au fost jefuite. Locuitorii păzeau școlile și grădinițele ca să nu fie, și acestea, jefuite. Când oamenii fugeau din casele sau apartamentele lor, rușii ocupau locuințele și se mutau acolo.
Mai târziu, rușii au început să pună steaguri rusești peste tot, pentru „a marca” orașul. Panourile publicitare au fost acoperite cu slogane precum „rusia este pace, rusia este libertate, rusia este viitorul, rusia are grijă de ceilalți”. Totul părea complet ireal. Era propagandă pură și spălare pe creier. Au început chiar să tipărească propriile reviste, încercând să influențeze oamenii, manipulându-i cu bani și încercând să le câștige încrederea și voturile pentru „referendumul” pe care îl planificau, și pe care, în cele din urmă, l-au organizat.
Mi se pare că ocupația este un subiect foarte inconfortabil. Oamenii care nu au trăit-o nu se gândesc la ea, din motive de înțeles. Iar cei care au trăit-o evită adesea să vorbească despre ea, din cauza amintirilor dureroase și a emoțiilor pe care le trezește. Este un lucru despre care pur și simplu nu se vorbește.
Cum era viața în Melitopol înainte ca totul să se schimbe?
Pentru mine, viața mea – și Melitopolul – există în două versiuni: „înainte de 24” și „după 24”. Totul s-a schimbat. Înainte de invazia pe scară largă, era un oraș frumos, plin de viață, cu o infrastructură bună, multe magazine, concerte și festivaluri anuale. Melitopol este cunoscut pentru plantațiile sale de cireși. În fiecare iunie se organiza un festival dedicat cireșelor, numit „Chereshnevo”. Era o sărbătoare de o zi, dar includea o paradă a cireșelor (toată lumea purta costume în verde și roșu), concerte, concursuri de costume și un târg culinar. Am participat de mai multe ori împreună cu mama. Este o amintire foarte caldă pentru mine.
Poți descrie momentul în care ai realizat că adolescența ta, viața ta normală, s-a sfârșit?
Nu există un moment exact. Cred că am început să conștientizez treptat, zi după zi, privind tot ce se întâmpla. La început, speram că toate astea vor fi ceva temporar. Dar, când au trecut ani, am înțeles că nu va mai fi niciodată la fel. Am învățat să mă adaptez la un mediu nou și am dezvoltat noi modalități de a face față vieții mele schimbate. Dar uneori, când mă uit prin galerie și găsesc fotografii de dinainte de 24 februarie, mă lovește de fiecare dată la fel de tare, pentru că le privesc din perspectiva mea actuală și îmi dau seama că eu – și milioane de adolescenți ucraineni – am fost privați de o adolescență normală.
Mulți ucraineni vorbesc despre „vina supraviețuitorului”. Simți și tu asta, când te gândești la cei care nu au mai prins ziua de azi?
Nu cred că simt vină, dar am înțeles cu adevărat cât de aproape e moartea când un prieten de-ai mei a fost rănit într-un atac asupra orașului Krivoi Rog. Este bine acum, dar faptul că s-a întâmplat cuiva apropiat mi-a schimbat percepția. Întotdeauna pare că „se poate întâmpla oricui, dar nu mie”, însă, în realitate, doar întâmplarea face ca eu să fiu încă aici. Nu simt vină propriu-zisă, dar doar gândul că aș fi putut merge pe o stradă unde a căzut o rachetă sau aș fi putut dormi într-un pat bombardat îmi provoacă un sentiment de irealitate. Parcă fiecare zi ar fi o ruletă rusească- la propriu.
Ai pierdut pe cineva apropiat din cauza războiului? Simți că durerea a căpătat un alt sens în acești ani?
Din fericire, nu am pierdut pe nimeni fizic din cauza războiului. Dar emoțional și mental, da. Prietenele mele apropiate și o parte din rude sunt departe, și mă întristează profund faptul că am trecut de la îmbrățișări și conversații la a ne vedea doar pe ecran.
Cum ai făcut față nopților cu bombardamente, sunetelor războiului? Ce a fost mai greu de dus din punct de vedere emoțional?
La început era înfricoșător. Mai târziu m-am obișnuit. Dar orice sunet puternic, asemănător exploziilor sau alarmelor aeriene, îmi atrage imediat atenția și mă face să fiu în gardă. Acum toate acestea par normale când sunt în Ucraina, dar când merg în străinătate și realizez că nu e o normalitate, înțeleg cât de mult ni s-a deformat percepția. Normalizarea acestui rău este dureroasă, dar e realitatea noastră.
Au fost multe lucruri grele, dar s-au schimbat de-a lungul anilor. La început, a fost greu să accepți că totul s-a pierdut și că trebuie să-ți reconstruiești viața de la zero. Apoi, au fost momente de tristețe bruscă, pentru că îți aminteai ceva sau îți era dor de oameni dragi.
Ce te-a făcut să mergi mai departe, să fii optimistă? Încă mai găsești bucurie, distracție, frumusețe în viața de zi cu zi?
„Capitolul” meu din filmul „Teen Angst” vorbește despre acceptarea trecutului și a experiențelor tale, pentru a le folosi ca amintire a faptului că trebuie să cauți în continuare frumusețea vieții. A fi pesimist e întotdeauna mai ușor, dar a învăța să apreciezi ce ai și să folosești toată iubirea și lumina din tine merită efortul.
Cinele cu familia, întâlnirile cu prietenii, apelurile cu bunicii – toate acestea par lucruri simple, dar mă fac fericită. Mă fac să mă simt iubită și mă motivează să fiu mai puternică, să lucrez pentru o versiune mai bună a mea, pentru viitorul meu. Am realizat că nu vreau să numesc un loc anume „acasă”, pentru că îmi poate fi luat oricând. Acasă sunt oamenii pe care îi iubesc. Pot fi la mii de kilometri distanță, dar știu că cineva mă așteaptă – și acesta este adevăratul sens al cuvântului „acasă”.
Cum a schimbat războiul relația ta cu părinții și prietenii? Crezi că s-a schimbat modul în care generația ta vede iubirea, sensul vieții…?
Cred că, la fel ca mulți alții, am învățat să-mi apreciez familia și prietenii și mai mult. Să spun „te iubesc” mai des, să-i îmbrățișez mai strâns, să fiu prezentă când petrecem timp împreună. Nu știi niciodată ce se poate întâmpla, așa că încerci să simți și să dăruiești cât mai multă iubire. Și să faci mai multe poze, pentru că amintirile se estompează, dar fotografiile rămân pentru totdeauna. La fel și cu sensul vieții. Trebuie să-l vezi cu adevărat în ceea ce faci, ca să poți merge mai departe. În vremuri ca acestea e ușor să te simți descurajat sau deprimat, așa că trebuie să existe ceva sau cineva pentru care merită să lupți.
Cum ai reușit să-ți continui studiile în timpul războiului? Școlile au fost deschise?
Procesul de învățare depinde de regiune. În zonele mai puțin atacate, copiii merg fizic la școală, dar doar dacă există un adăpost, pentru că în timpul alarmei aeriene toată lumea trebuie să coboare acolo. În alte regiuni se face un sistem mixt: jumătate online, jumătate la școală.
Eu am terminat și am absolvit complet online, continuând la școala mea care a fost reînregistrată pe teritoriul controlat de Ucraina și care funcționează încă online. Am vrut să continui să studiez cu colegii și profesorii pe care îi cunoșteam. Nu am avut experiența tipică de liceu, cu bal, ceremonie de absolvire – și asta mă întristează uneori, simt acel FOMO (teama de a rata ceva). Dar mii de ucraineni, mai ales cei din teritoriile ocupate, pot înțelege perfect acest sentiment.
(4) Fotografie cu mine și două prietene, în 2021, ținând pahare de hârtie cu inscripția „un loc al oamenilor fericiți” (mi s-a părut simbolic). FOTO: Alieksandra Luchaieva
Cum arată „o zi normală” pentru un adolescent ucrainean astăzi?
Ne trăim în continuare viața și facem lucrurile obișnuite ca toți ceilalți, dar în paralel există nopți nedormite petrecute pe hol, cu drone care zboară deasupra orașului, după care te trezești obosit, dar trebuie să-ți continui ziua. Alarmele aeriene sunt zilnice, trebuie să fii atent și să verifici cauza, să știi ce să faci. Pot fi pene de curent, în funcție de situație. De exemplu, înainte să plec spre România, pe 10 octombrie 2025, nouă regiuni rămăseseră fără electricitate din cauza unui atac masiv asupra infrastructurii energetice. Trebuie să fii pregătit mereu, pentru că nu știi niciodată când va fi întrerupt curentul, chiar dacă trebuie să studiezi sau să lucrezi.
- CITEȘTE ȘI: „Bombele care cad în Ucraina se aud în România iar copiii sunt speriați!” Cum le vorbim despre război
Simți că războiul te-a făcut să crești mai repede decât ai fi făcut-o altfel? Ai luat decizii pe care, în alte condiții, nu le-ai fi luat?
Da, absolut. Războiul îți arată cât de crudă poate fi viața și oamenii și te obligă să vezi lucrurile altfel – un lucru pe care niciun copil sau adolescent n-ar trebui să-l experimenteze. Dezvolți obiceiuri noi: verifici știrile, harta alarmelor aeriene, înveți să distingi sunetele diferitelor tipuri de rachete sau drone și să ai mereu bateria externă încărcată în caz de pană de curent.
Trebuie să te maturizezi mai repede ca să înțelegi ce se întâmplă, cum să rămâi în siguranță și să ai grijă de tine și de cei dragi. Pe lângă gândurile legate de școală, prieteni și hobby-uri, există mereu gândul la război. E greu să-ți faci planuri, pentru că nu știi ce va fi mâine, cu atât mai puțin peste luni sau ani. Trebuie să fii matur și rezistent pentru a te adapta și a supraviețui. Nu știu ce decizii aș fi luat sau nu în alte condiții. E greu să-ți imaginezi o viață care nu s-a întâmplat.
Când te gândești la viitor (al tău și al țării) ce simți mai întâi: speranță, teamă, incertitudine?
Vreau să simt speranță și să caut partea bună, chiar dacă uneori încă simt nesiguranță. De-a lungul istoriei, ucrainenii au luptat adesea pentru pământul lor, pentru oamenii lor. Prin urmare, cred că suntem suficient de puternici și curajoși să continuăm să ne apărăm. Am această speranță în mine: că dreptatea și pacea vor învinge.
Ce visuri sau planuri de viitor mai păstrezi?
Sper să-mi revăd bunicii, care sunt încă acolo. Nu i-am mai văzut de trei ani și îmi lipsește mult prezența lor. Dar sper că îi pot face în continuare mândri și fericiți, chiar dacă ne auzim doar prin mesaje sau apeluri.
Cum e iubirea în vremuri de război? Mai pot adolescenții să se îndrăgostească, să aibă întâlniri, să viseze la dragoste?
Cred că iubirea este ceva atemporal și vindecător. E în miezul vieții, fie că e romantică sau platonică. Acum, mai mult ca oricând, e esențial să ai oameni pe care îi iubești și care te iubesc. Conectarea îți dă sprijin și un sentiment de apartenență. Nu poți renunța atunci când te simți fără speranță, pentru că știi că cineva te așteaptă și te susține. E ca o lumină strălucitoare când totul e întunecat. Așa că da, toți avem nevoie de iubire și de a ne simți iubiți.
Ce rol are arta (muzica, filmul, cărțile) pentru tine acum? Poate încă vindeca sau inspira?
Pentru asta trăiesc. Îmi găsesc scopul în a crea, iar vindecarea vine prin consumul de artă bună, de calitate. Am încercat multe forme de expresie, dar mereu mă întorc la fotografie. Sunt o persoană sentimentală, așa că documentarea vieții e pentru mine la fel de necesară ca respirația. Mai ales acum, simt mereu nevoia să fac fotografii, ca să păstrez momentele pe care le prețuiesc și de care mi-e teamă să nu le pierd. Oriunde merg, am mereu cameră foto cu mine.
Când simt nevoia să-mi limpezesc gândurile, fac autoportrete: e singurul spațiu în care pot fi complet sinceră cu mine însămi. Cred cu tărie că arta i-a însoțit mereu pe oameni. E o modalitate de a te exprima și de a împărtăși ceva cu alții care poate simt la fel. E o formă de conexiune pură, și sunt recunoscătoare că am cunoscut atâtea personalități care mă inspiră datorită artei.
Cum îți imaginezi sfârșitul războiului?
Știu că va fi foarte greu. Casele vor trebui reconstruite, oamenii vor trebui să se vindece și să-și gestioneze traumele, pentru că războiul ne afectează profund sănătatea mintală. Pământul va trebui curățat de mine. Va trebui să ne readaptăm și să investim multă energie pentru a reconstrui Ucraina și a o face și mai frumoasă, și mai prosperă. Dar sunt sigură că vom reuși, în ciuda tuturor dificultăților. Pentru că, până la urmă, cine, dacă nu noi?!?
Ce ai vrea să știe lumea despre viața unui copil aflat într-un teritoriu ocupat de ruși?
Aș vrea ca oamenii să înțeleagă că acești copii și adolescenți nu au nevoie de milă, ci să fie văzuți și auziți. Multe voci sunt reduse la tăcere, multe povești sunt șterse. În spatele fiecărei povești este o ființă umană incredibil de puternică, care a trebuit să facă față unor lucruri teribile la o vârstă prea fragedă. Sentimentul de siguranță este cea mai de bază nevoie umană, de aceea trebuie să ne folosim vocile ca să ne amintim asta și să acționăm pentru a proteja copiii și a le oferi viața pașnică pe care o merită.
