Patru episoade ca patru lovituri în stomac. Asta oferă serialul Adolescence (Adolescență coruptă) care rulează acum pe Netflix. L-am urmărit ca mamă a unei adolescente și vă spun că nu e doar un serial, e o oglindă. O oglindă care ne arată cât de puțin știm despre lumea copiilor noștri (și cam cât ne pasă), despre luptele lor invizibile, despre regulile din online și despre presiunea de a fi „cineva” într-o societate unde popularitatea echivalează cu supraviețuirea. Cele patru episoade lovesc direct în plex. Pentru cine are ochi să vadă și minte să le priceapă. Nu e despre tinerii din Marea Britanie, nu vă îmbătați cu apă rece. Realitatea din serialul ăsta e la noi deja, s-a infiltrat în casele noastre, în camerele adolescenților noștri, și face victime. Vine din online, o lume paralelă nouă, părinților, dar în care trăiesc copiii noștri. Are reguli nescrise și sancțiuni dure dacă nu te încadrezi în tipare. Azi, patru lecții desprinse din serial. Un fel de curs intensiv, ca să zic așa.
Adolescence („Adolescență coruptă”) e serialul care a stârnit dezbateri aprinse în online și care m-au determinat și pe mine să dau play. Este despre un puști deștept și sensibil, care își dorește „să intre în rândul lumii” și e convins că poate face asta doar dacă are o iubită. Un inadaptat al acestor zile, genul acela de băiat despre care fetele ar spune că e virgin, ori soft boy, ori beta.
În limbajul părinților, asta s-ar traduce prin pămpălău – un băiat sensibil, artistic și autocritic, care încearcă să cucerească o fată prin profunzime emoțională. În lumea de azi, însă, e un red flag, un semnal de alarmă care îl pune la stâlpul infamiei, unde a și ajuns, de altfel. În serial, puștiul a fost etichetat ca fiind incel – un termen preluat de influencerul Andrew Tate care promovează pe TikTok și YouTube misoginismul și un model de masculinitate toxică, bazat pe ideea că femeile trebuie să fie subordonate bărbaților. Și are o influență puternică asupra unor tineri care se simt frustrați social sau romantic. Ca micul Jamie, puștiul din serial, care are 13 ani și n-a pupat încă nicio fată. Și e pornit să o facă. Cu orice preț…
- CITEȘTE ȘI: Generația care depinde de Like-uri
Lecția 1: Lumea lor nu mai seamănă cu a noastră
Serialul acesta n-a fost un șoc pentru mine, a fost doar o confirmare. Realitatea asta există. O văd și eu, o simt, o descopăr din poveștile fiicei mele în fiecare zi când se întoarce de la liceu și scriu mult despre asta, ca jurnalist. E o lume în care o simplă inimă trimisă pe Instagram poate însemna acceptare sau excludere și în care copiii noștri joacă un joc pe care noi nici măcar nu știm că trebuie să-l învățăm. Sună absurd pentru voi? Nu pentru ei. Pentru ei, like-urile, inimioarele, comentariile sunt moneda valorii sociale. Fiecare simbol, fiecare semn din online poate însemna acceptare sau respingere. Și cum să le spunem că nu contează, când întreaga lor viață se desfășoară acolo?
Ne uităm la ei, dar nu îi vedem. Îi ascultăm, dar nu îi înțelegem. Îi certăm, dar nu ne gândim ce îi doare cu adevărat. Îi lăsăm să se închidă în camerele lor, convinși că sunt doar „pe telefon”, dar habar nu avem ce înseamnă lumea aceea pentru ei. Când am început să pierdem legătura cu ei?
Apoi ne mirăm că nu ne mai povestesc nimic. Că se ascund. Că devin influențabili. Ne speriem când aflăm că un influencer precum Andrew Tate are mai multă putere asupra gândirii băieților noștri decât noi, părinții lor. Dar ce le oferim noi în schimb? Cu ce îi influențăm?
Lecția 2: inima galbenă, red pill și regula 100. De ce ar trebui să ne pese?
Una dintre cele mai elocvente scene din serial este discuția dintre polițistul anchetator și fiul său adolescent. Tatăl, anchetator în cazul fete ucise de băiatul de 13 ani, analizase Instagramul criminalului, dar nu înțelesese nimic din comentariile pline de emoticoane care erau acolo. Pentru el, băiatul care comisese crima era un criminal și-atât. Motivul pentru care o făcuse însă îi scăpa printre degete.
Fiul său, coleg cu victima și cu criminalul, i-a explicat ce înseamnă acele emoticoane din comentarii și cum funcționează dinamica relațiilor din lumea adolescenților. A făcut-o nu doar pentru a-l ajuta să înțeleagă cazul, ci și pentru ca tatăl său să nu mai fie penibil în fața adolescenților. Atunci, tatăl polițist a înțeles un adevăr dureros: fata ucisă îl umilise pe criminal. Pentru băiat, validarea socială devenise mai importantă decât orice, iar în lumea lor, unde fiecare like sau inimioară poate însemna acceptare sau excludere, gesturile online au consecințe reale și, iată, uneori, tragice.
O inimă roșie înseamnă iubire. O inimă galbenă e doar prietenie. Un copil care primește o inimă galbenă în loc de una roșie poate trăi o dramă pe care noi nu o vedem. Simbolurile acestea pot părea banale pentru adulți, dar pentru adolescenți sunt coduri sociale clare care influențează cine se simte acceptat și cine nu.
Apoi, mai e regula 100, o interpretare (adesea greșită) a principiului lui Pareto, care spune că 80% din efecte provin din 20% din cauze. În contextul serialului, băieții din comunități precum red pill și incel susțin că majoritatea femeilor sunt atrase doar de un număr foarte mic de bărbați alfa, iar restul bărbaților sunt ignorați sau văzuți ca „de rezervă”.
La un moment dat, băiatul a menționat red pill și tatăl a reacționat cu un zâmbet, crezând că vorbește despre filmul „The Matrix”. Pentru el, „a lua pastila roșie” era doar o referință SF, o alegere între iluzie și adevăr. Dar pentru fiul său, red pill însemna ceva cu totul diferit. În lumea adolescenților și a internetului, red pill este o metaforă care definește o ideologie masculină extremistă, în care bărbații cred că și-au „deschis ochii” la realitatea crudă despre relațiile dintre sexe. Potrivit acestei gândiri, femeile sunt percepute ca manipulatoare, hipergame (interesate doar de bărbații de top) și nedemne de încredere. Băieții care îmbrățișează ideologia red pill cred că trebuie să fie dominatori, reci și să trateze femeile ca pe niște adversare într-un joc al puterii.
Această perspectivă este puternic promovată de influenceri precum Andrew Tate și de comunități red pill, care îi învață pe băieți că trebuie să devină „cei 20%” pentru a avea succes – adică să fie dominatori, bogați, populari și fără emoții.
- CITEȘTE ȘI: „După tot ce am pătimit în tinerețe, o învăț pe fiică-mea să-l lovească pe Mirel unde e durerea mai mare”
Lecția 3: ieșirea din Matrix
În timp ce urmăream Adolescence, fiica mea a intrat în cameră și m-a întrebat la ce mă uit. N-am apucat să-i spun decât titlul serialului, că m-a rugat să nu-i povestesc pentru că și ea trebuie să-l vadă până luni, când vor vorbi despre acest serial la opționalul de Teatru.
Și m-am întristat. M-a întristat faptul că recomandarea de a vedea filmul nu a venit de la un profesor de la clasă. Că sistemul nostru de învățământ nu e construit pentru astfel de conversații. Că lecțiile despre viață și despre pericolele lumii în care trăiesc adolescenții noștri vin din afara școlii, de la „opționale”. Că școala este exact așa cum au observat și polițiștii din serial: un loc care miroase urât și în care nimeni nu face niciun efort să înțeleagă zbaterile copiilor.
Raluca Botez, profesoara de Teatru a fiicei mele, a fost singurul profesor din anturajul copilului meu care a considerat că acest subiect merită discutat cu adolescenții. Și tot ea a înțeles că adolescenții care vin la cursul ei sunt flămânzi, la propriu, căci opționalul de Teatru vine după o zi de școală în care nu există pauză de masă și cu un program care începe la 07:30. Și le-a dat voie să mănânce la ora ei, recomandându-le chiar să împartă mâncarea cu cei care nu au. La opționalul de Teatru merg mulți copii. Pentru că acolo există un om care le înțelege nevoile și îi ascultă. O lecție pe care niciun profesor din sistem nu le-a oferit-o.
Lecția 4: nu mai este timp, citește printre rânduri!
Lecția 4 vine din ultimul episod al serialului, când tatăl puștiului criminal ajunge să se întrebe unde a greșit, deși își repetă că a fost un tată bun. E dureros când își amintește cum își întorcea privirea de la eșecurile fiului lui când îl ducea la fotbal și el nu excela la acel sport. Își amintește apoi că lui îi plăcea să deseneze, și copilul chiar se pricepea la asta – de altfel, îi și trimite din centrul de reeducare o felicitare pe care desenează chipul tatălui lui. Era bun la desen, dar ce bărbat e acela care desenează, nu? Oricum, e târziu pentru micul Jamie…
- CITEȘTE ȘI: Cum ne educăm băieții să nu ajungă ca Buhnici?
Tu promite-ți că nu vei zăbovi mai mult pentru a înțelege ce îi place să facă copilului tău și că îl vei ajuta să crească de aici. Chiar dacă asta înseamnă să îmbrățișeze o meserie considerată nepotrivită pentru un bărbat. Promite-ți că nu-l vei schimba doar pentru a-l potrivi unor mentalități!
Apoi, e scena discuției dintre puști și psiholoagă, care îi spune că școala de reeducare în care a ajuns este cel mai bun lucru pentru el, că-l va ajuta. Dar puștiul îi spune – și e doar o replică care e, de fapt, un urlet – că acolo nu se întâmplă nimic, că puștii de acolo doar țipă toată ziua și nimeni nu-i bagă în seamă. Se trece repede peste această reacție, dar nu se poate să nu o simți. E un strigăt disperat! Pentru că nicio instituție, fie ea publică sau privată, nu le poate oferi copiilor noștri dragostea pe care doar un părinte iubitor o poate face! NU plecați de lângă ei, chiar dacă vă trântesc ușile în nas. Ascultați-i, încercați să-i înțelegeți, învățați despre lumea lor, chiar dacă asta înseamnă să încercați cartofii prăjiți ai unui restaurant chinezesc (e o altă lecție din serial).
Poate că nu suntem destul de prezenți, poate că nu încercăm suficient să înțelegem. Sau poate că e vina unui sistem care nu ține pasul cu realitatea, a unei societăți care ignoră problemele adolescenților, până când e prea târziu. E momentul să începem să ne uităm mai atent la ei. Să le învățăm limbajul, să înțelegem ce înseamnă pentru ei lumea virtuală. Să ne punem întrebarea cea mai grea: cât de bine ne cunoaștem, de fapt, copiii? Și să acceptăm că, de prea multe ori, răspunsul este: deloc.
