Valul de frig și ninsorile abundente din ianuarie 2026 au afectat simultan România și mai multe state europene. Transport public blocat, trenuri anulate, zboruri suspendate, școli și universități care și-au oprit temporar activitatea. Situațiile din teren au fost comparabile. Reacțiile instituționale, însă, au urmat logici diferite. Nu pentru că „nu se știa ce e de făcut”, ci pentru că responsabilitatea este plasată diferit în interiorul sistemelor.
În România, cursurile mai multor școli au fost suspendate fizic în câteva județe, în urma unor decizii luate la nivel județean, prin proceduri oficiale. În alte state europene, decizia de a suspenda cursurile a fost fragmentată. Unele școli au închis, altele au rămas deschise. Unele universități au amânat examenele în anumite orașe și au continuat să le susțină în altele. Cadrul legal există. Dar lasă spațiu de decizie școlilor, liceelor și universităților, care evaluează situația concretă din teren și acționează în consecință.
Olanda, orașul care nu investește în iarnă nici măcar când infrastructura cedează
În Olanda, situația se vede clar în aceste zile. Leea, studentă româncă în Rotterdam, spune: „Trenurile sunt anulate și transportul e greoi. Eu mă bucur că am reușit să mă întorc înainte de anularea trenurilor. În Rotterdam, la Erasmus (unde urmează cursurile unui master), au fost anulate examenele, dar acum s-au reluat”.
Cristina Cristescu, lector la Fontys International Business School din Olanda, explică mecanismul: „Fiecare universitate decide singură ce face. Există recomandări de la instituțiile care gestionează situațiile meteo, dar nu sunt obligații. De exemplu, facultatea mea a decis să suspende cursurile până vineri. Alte universități continuă cu examenele: unele online, ca în pandemie, altele fizic. Chiar și la școlile primare și licee – unele sunt deschise, altele nu.”
Această variație nu este întâmplătoare. Potrivit regulilor oficiale, școlile olandeze nu pot declara arbitrar „zi liberă din cauza frigului” (ijsvrij), tocmai pentru a evita problemele de organizare pentru părinți. Ele pot însă suspenda cursurile în situații de forță majoră – când accesul devine periculos, transportul public este grav afectat sau clădirile nu pot funcționa în siguranță – cu obligația de a informa părinții și de a asigura supraveghere acolo unde este necesar.
În Olanda, acest model funcționează într-un context asumat: episoadele de iarnă severă sunt rare, iar investițiile masive în infrastructura de iarnă nu sunt considerate eficiente. „Aici, oamenii nu sunt pregătiți pentru astfel de condiții și nu vor să riște accidente. Preferă să fie precauți. E pur și simplu o altă cultură”, spune Cristina Cristescu.
„Ziua de zăpadă”, văzută din viața de zi cu zi
Cum arată această autonomie trăită, nu explicată? O imagine concretă vine din relatarea pe Facebook a Prințesei Urbane (Ioana Chicet-Macoveiciuc), scriitoare de cărți pentru copii și părinți, care s-a mutat definitiv în Olanda în 2022.
În postarea ei, descrie un amestec de bucurie și disfuncționalitate: zboruri anulate, trenuri blocate, drumuri alunecoase, piste de biciclete acoperite de zăpadă. „Multe grădinițe și școli sunt închise, copiii au sneeuwdag – zi de zăpadă”. Altele rămân deschise, dar cu reguli adaptate. Școala copiilor ei a transmis un mesaj simplu: „siguranța e mai importantă decât punctualitatea; puteți întârzia, important e să ajungeți cu bine”.
Nu e o poveste despre un sistem perfect. E o descriere a unui sistem care acceptă excepția, își recunoaște limitele și mută decizia acolo unde efectele sunt resimțite direct. În Germania, Regatul Unit, Italia sau Franța este la fel. Diferența față de România este că, în anumite cazuri, hotărârile se pot lua la nivelul școlii, nu la capătul unui lanț instituțional care trebuie parcurs înainte ca școala să poată reacționa.
România: decizia este fragmentată ca rezultat, dar centralizată ca mecanism
În România, suspendarea cursurilor din cauza vremii nu este o decizie a școlii sau a directorului, indiferent de condițiile concrete din teren. Chiar și acum, când sunt închise doar anumite unități de învățământ, decizia nu aparține instituțiilor respective.
Procedural, informațiile sunt transmise de școli către inspectoratele școlare, centralizate la nivel județean și validate de Comitetul Județean pentru Situații de Urgență, cu implicarea prefecturilor. Abia după această validare administrativă, școlile pot anunța părinții. Rezultatul este aparent similar cu cel din alte țări europene – școli diferite, închise diferit, în funcție de context. Diferența reală apare însă în nivelul la care se oprește decizia. În România, școala nu poate spune singură „astăzi nu e sigur”. Ea poate doar propune, aștepta și aplica o hotărâre venită din afara ei.
Avantajul acestui sistem este coerența procedurală și acoperirea legală: deciziile sunt unitare ca mecanism și greu de contestat. Dezavantajul este lipsa de flexibilitate în situații care cer reacții rapide și adaptate local. Pentru părinți, asta se traduce adesea prin decizii venite târziu și aplicate uniform, chiar și acolo unde realitatea din teren ar fi permis o soluție diferită.
Ce am putea învăța din această comparație
Comparația dintre România și alte state europene nu arată un model „corect” și unul „greșit”, ci două moduri diferite de a înțelege rolul instituțiilor în situații-limită. Iarna din 2026 scoate la suprafață o lecție simplă, dar incomodă: autonomia nu înseamnă haos. În țările unde școlile sau autoritățile locale pot decide suspendarea cursurilor, diferențele dintre comunități sunt acceptate ca reflectare a realității din teren. Nu toate orașele sunt la fel, nu toate drumurile sunt practicabile în același timp, nu toate clădirile sunt la fel de sigure. Autonomia presupune asumare, comunicare directă și acceptarea faptului că deciziile pot fi diferite fără a fi nedrepte.
Pe de altă parte, centralizarea nu garantează eficiență. Un sistem în care decizia urcă pe un lanț instituțional lung poate oferi acoperire legală și coerență, dar riscă să ajungă prea târziu sau să ignore nuanțele locale. Uniformitatea nu înseamnă automat siguranță, iar procedura corectă nu rezolvă întotdeauna problema concretă din fața școlii. Diferența reală dintre modele nu este una de climă sau de infrastructură, ci de raportare la responsabilitate. Cine are dreptul – și obligația – de a decide când lucrurile devin nesigure? O instituție centrală, care vede situația de ansamblu, sau școala, care vede copilul din fața porții?
Poate că discuția nu ar trebui să fie dacă România ar trebui să „copieze” Europa, ci dacă suntem pregătiți să mutăm o parte din responsabilitate mai aproape de cei care trăiesc consecințele deciziilor. Câtă încredere avem, de fapt, în școală ca instituție care poate decide într-o situație-limită – nu doar să aplice o hotărâre venită din altă parte?
