Mereu, în septembrie- octombrie, mă apucă un soi de nostalgie pe care n-o pot stinge cu una cu două. Chiar și acum, când am copil de 18 ani, încă mai am senzația aceea din copilărie că trebuie să-mi iau ghizdanul, uniforma, pampoanele și să plec la școală. Dintre toate etapele, ciclul primar mi-a fost cel mai drag, pentru că la catedră stătea cea care mi-a dat viață. Peste ani, soarta a făcut în așa fel ca și eu să-i fiu dascăl fiului meu. Ce amintiri, ce poveste numai bună de spus la un pahar cu must.…
Primii 8 ani de școală i-am urmat la școala din satul meu natal, Cosmești. Amintirea asta are și sunet, și gust, și o strângere de inimă. Toamna, pentru mine, are miros de struguri, de pereți proaspăt vopsiți în clasă și geamuri lustruite bine cu hârtie de ziar. Are zumzet de copii strânși în curtea școlii, de vânt care trece lin prin codițele scurte și are o emoție aparte pe care o retrăiesc la nesfârșit când aud „a început școala”. E ceva magic, ceva ce anii n-au reușit să stingă.
Acasă era „mama”, la școală, „tovarășa”
Ai mei m-au dat la școală la 6 ani, iar soarta a făcut în așa fel încât mama să ia generația mea. Eram puțini, maxim 20, timizi, micuți, copii de la țară dornici de carte, de joacă și de năzdrăvănii. Poate nu mai știu în detaliu cum am fost acei ani, dar senzațiile de atunci mi-au rămas cumva, în suflet și le retrăiesc din când în gând, cu ochii minții. Era o clasă mare, cu tablă neagră, scriam pe ea cu cretă, pe jos era parchet, pe care nea Preda îl lustruia temeinic cu motorină, să strălucrească. Pe banci erau cărțile moștenite de la colegii mai mari, legate cu o sfoară, pe care abia așteaptam să le deschid și să le savurez, ca pe o prăjitură bună, bună de tot.
Am fost un copil care a iubit școala. Din prima clipă. Adoram să mă trezesc dimineața, să-mi pun uniforma, să-mi așez frumos cărțile, caietele copertate, penarul și pachețelul. Dar, mai presus de toate, adoram să o văd pe EA în fața tuturor. Mama, la școală, nu mai era mama de acasă, era „tovarășa”, devenea o cu totul altă persoană, pe care o percepeam diferit, asemenea colegilor mei. O respectam, o veneram, era eroul meu, iar instituția aceea era, în mintea mea de copil „școala’ lu mama”, așa cum biserica era a tatei (el fiind preotul satului). Părea că totul gravitează în jurul ei, așa o superputere avea în ochii mei. De parcă tot ce atingea devenea o parte din ea.
Mama era mamă acasă și „tovarășa” la școală. Nu făcea niciodată diferență între mine și ceilalți copii din clasă. Luam locul 1 cu coroniță pentru că munceam pentru asta zi de zi. Nu exista acolo noțiunea de favoritism, de pile. Era totul pe bune, real. Fermă, dar apropiată de copii, inteligentă și cu un mod ireal de a ne motiva să învățăm, mama m-a făcut să iubesc școala, să ador și banca veche pe care îmi stăteau cărțile și coatele. Mama mi-a băgat în cap de mică un lucru simplu: „ai carte, ai parte”. Am înțeles că, dacă învăț, viața mea va fi mult mai frumoasă, că „decât să stai la coada sapei, mai bine să muncești cu capul” Da, e senzațional să muncești cu capul. Mama avea dreptate. Mereu avea dreptate chiar și când îmi părea nedreaptă.
- CITEȘTE ȘI: Scrisoare pentru mama. „De la tine am învățat să nu mă dau bătută când viața încearcă să mă pună la pământ”
Am fost o învățătoare la fel de bună ca mama? N-aveam cum!
Insipirată de ea și de magnetismul ei supaomenesc, am dat la liceul pedagogic. Am devenit, după 5 ani, învățătoare la mine în sat și, timp de 2 ani de zile, am fost colegă cu mama mea și cu foștii mei profesorii. La început, îmi era atât de rușine de ei încât nu-mi venea să intru în cancelarie. Simțeam că locul meu este tot în curtea școlii în pauze, ori pe hol. Hmmm…era un respect de-o noblețe aparte în școli la acea vreme. Era ceva ce nu mai găsesc decât în sufletul meu și al celor care fac parte din generația mea.
Dar e firesc. Lumea se schimbă, oamenii se schimbă, parentingul dar și Educația au alte valori. Nu mai rele, nu mai bune. Altele. Pur și simplu. Am iubit meseria de dascăl mult timp. De fapt, în adâncul sufletului meu, mereu voi fi „doamna Geo” (așa cum îmi spuneau copiii), dar, inima mea tânjea după altceva, să schimb lumea prin puterea cuvântului, să fac un alt soi de educație, la alt nivel.
Așa că, am dat catedra pe redacție și mi-am urmat visul. Am lucrat în presa scrisă, în online, la Tv. Am vrut să conteze, măcar pentru un om vorbele mele. Dar, după diagnosticarea fiului meu cu autism, m-am întors la prima și marea mea iubire: școala. I-am fost educatoare și învățătoare fiului meu. Am fost o învățătoare la fel de bună ca mama? N-aveam cum. Ea e modelul meu. Nu cred că am avut vreodată curajul să afirm că sunt un dascăl bun, ci unul care se străduiește să aducă mereu copiii cu zâmbetul pe buze la școală. Dacă am „copiat” ceva de la mama, a fost dorința de a-i face pe copii să adore cartea, să citească, să creadă că șansa lor în viață stă în puterea Educației.
David al meu n-a avut niciodată coroniță, n-a fost ca mine
Când intra mama în clasă, se făcea liniște. Ne așezam toți frumos în bănci, nu se auzea nici musca, răspundeam pe rând, după ce-am ridicat două degete sus și am așteptat să ne vină rândul. Mama nu făcea nimic special pentru a ne „băga” în starea asta. Doar ERA.
Când intram eu în clasă, se auzea un vuiet: „Doaaaamnaaa Geeeoo!”. La grădiniță, era varianta scurtă „Geeoooo!”. Îmbrățișări, pupici, discuții, spus ce avea fiecare pe suflet. În timpul orei, întrebau ce nu înțelegeau, erau mai „guralivi” elevii mei decât eram eu și colegii mei.
Mama m-a amestecat printre ceilalți. A știut că dacă e mai „dură” cu mine mă va „căli” pentru ce avea să urmeze în viața mea. De unde știa ea, oare, ce mă așteaptă?! Simțise ea că o să merg „la braț cu autismul”, că o să reintru în sistem ca să poate fi copilul meu printre copii tipici, că va trebui mereu și mereu să-mi merit locul undeva?
Eu mi l-am pus pe David în prima bancă. Nu ca o pe favoare, cu ca o măsură de siguranță. Autismul lui, la acea vreme, era asociat cu un puternic deficit de atenție și trebuia să fiu cu un sfert de ochi la el și cu restul la cei 35 de colegi ai lui. David al meu n-a avut niciodată coroniță, n-a fost ca mine, locul 1 în clasa lui, dar nu m-a durut asta niciodată. Pentru mine, adevărata victorie era la finalul fiecărei zi în care el reușea să facă față cerințelor dintr-o școală normală, de masă.
Misiunea mea la școală s-a învârtit în jurul copilului meu. Când el a terminat, am terminat-o și eu cu predatul. Pentru că el e prioritatea mea. Mama, în schimb, a avut generații și generații de copii care i-au trecut prin mână. După 40 de ani la catedră, nu e nici măcar un om în Cosmești căruia să nu-i fi pus stiloul în mână. Lui sau copilului lui.
- CITEȘTE ȘI: „O generație precum cea a anilor ‘70-‘80 nu se va mai naște vreodată. Mi-e dor de farmecul acelor vremuri”
Mi-e dor….
E toamnă și mi-e dor de școală. Mi-e dor să o văd pe mama la catedră, să mă văd pe mine la catedră. Mi-e dor să fiu copil, să stau în bancă, chiar și cu mâinile la spate. Mi-e dor de un 10, mi-e dor de pauza mare. Mi-e dor să le spun elevilor mei că facem desenul afară, pe asfalt cu cretă. Mi-e dor de mine copil, de mine „doamna Geo”, mi-e dor de „tovarășa Stănescu”, mi-e dor de „scoateți o hârtie și scrieți lucrare de control”.
Ce să fac cu dorul ăsta așa de mare? Numai mama e de „vină”, ea m-a făcut să iubesc școala asta ca pe ochii din cap. E atât de sacru locul ăsta pentru mine și așa de tare mă doare când văd cum multe nu mai sunt la locul lor, ca odinioară. Doamne, cât am iubit școala. Orice școală în care am fost. Că eu am fost și în bancă și la catedră mulți ani, ba chiar la aproape de 40 am mai făcut un master. De ce? Că-mi dă o stare unică, incredibilă, ireală.
Școala e locul în care mă simt pe podium. Școala e „Halle of fame”-ul meu. Și totul a început în ziua aia de 15 septembrie 1984 când o fată mică, timidă și cu uniformă pepit nouă, pășea cu mâinile înghețate întâia oară într-o sală de clasă. Mulțumesc, mama, pentru lecția asta! Mulțumesc, tovarășa mea dragă!
