Ești la masa de seară și vezi o notificare: „A murit Ion Iliescu”. Copilul tău ridică ochii din farfurie: „Cine e ăla?” Până să-i răspunzi, ai 30 de secunde să comprimi în minte o istorie de 70 de ani, o Revoluție însângerată, două mineriade și peste 30 de ani de tranziție. Ce alegi să-i spui? Și ce taci?
Pentru generațiile care au trăit în frică și minciună, Ion Iliescu a însemnat, în primele zile ale Revoluției din ’89, eliberarea din comunism. Dar curând, mulți au văzut în el doar o figură rece care a confiscat Revoluția. Pentru „golanii” care au protestat în 1990 împotriva noii puteri, Iliescu a fost „Ceaușescu 2”. Ca să încheie „Golaniada”, a chemat minerii la București. Au murit oameni, s-au făcut arestări, iar capitala a fost devastată. Pentru copiii noștri, născuți mult după aceste evenimente, Iliescu e doar un nume. Dacă nu le spunem noi cine a fost, vor găsi un paragraf sec pe Wikipedia sau un clip cu „Măi, animalule” pe TikTok.
Până în 2024, istoria recentă era aproape absentă din manuale. Lecțiile despre democrația postdecembristă erau rare și de multe ori nu mai ajungeau să fie predate. Din 2025, apare un nou modul obligatoriu în clasa a XII-a: „Istoria comunismului din România”. Se vorbește despre represiune, propagandă, Securitate și Revoluția din 1989. Adică exact ce n-apucam noi să explicăm într-o discuție de seară, când vine o notificare: „A murit Ion Iliescu.”
- CITEȘTE ȘI: Alegerile au schimbat programa școlară: Istoria comunismului devine materie obligatorie la liceu
Ce le spunem în funcție de vârstă
E bine că școala începe, în sfârșit, să-i învețe pe copii și istoria pe care au trăit-o părinții și bunicii lor. Dar tot noi rămânem cei care le putem povesti ce însemna să taci la masa cu familia extinsă de frica Securității. Sau ce simțeam când urmăream Revoluția la televizor, iar părinți, rude sau prieteni de familie erau chiar acolo, în mijlocul evenimentelor și nimeni nu știa cine trage în cine și la ordinul cui. Asta nu pot preda nici cele mai bune programe școlare. Asta învățăm doar în familie. Și, cât prezentul ne mai permite, ar trebui să o facem.
E important cum le vorbim copiilor despre Iliescu și istoria acelor vremuri. Nu ca să-i speriem, nici ca să le predăm lecții de ură sau revanșă, ci ca să le dăm busola aceea interioară care busola aceea interioară care-i ajută să inteleaga trecutul, să se orienteze prin noianul de informații și să stie spre ce fel de viitor să aspire.
Copiilor din clasele primare le explicăm că schimbarea n-a fost chiar schimbare
La vârsta aceasta, e mai puțin despre fapte și mai mult despre ce simțeau oamenii. Le-am putea spune așa: „Înainte, un singur om, Ceaușescu, conducea țara și toată lumea trebuia să-i facă pe plac. Era sărăcie, copiii aveau jucării puține, la TV erau desene animate câteva minute pe zi, familiile nu aveau voie să meargă în concedii în străinătate. Oamenii nu puteau spune ce gândesc cu adevărat despre Ceaușescu, iar dacă o făceau erau pedepsiți. Ion Iliescu a fost un om care a apărut la televizor când România trecea printr-o schimbare mare. Conducătorul cel vechi, Ceaușescu, fusese dat jos, și oamenii nu știau ce va urma. Iliescu le-a vorbit calm și i-a liniștit. După câteva luni, românii l-au ales, prin vot, să conducă țara, însă mulți au fost dezamăgiți de el.”
La vârste mici, copiii înțeleg bine ideea de a fi ales, de a spune ce simți, de a nu avea voie, dar și cum se simte când își doresc ceva și acest lucru nu se întâmplă. Putem folosi comparații din viața lor: „imaginează-ți că la școală aveți un director care e foarte sever și nu vă lasă să spuneți ce gândiți. Într-o zi, directorul pleacă. Toți copiii se bucură, cred că în sfârșit vor putea spune ce gândesc. Dar apoi, în loc să vină un director nou-nouț, apare cineva care a lucrat tot timpul cu cel vechi. E mai blând, vorbește frumos, dar păstrează multe din regulile de dinainte. Așa a fost și cu Iliescu. Unii oameni l-au văzut ca pe un salvator. Alții au simțit că schimbarea a fost doar pe jumătate.”
Copiilor din clasele gimnaziale le vorbim despre iluzia în care toți am crezut
Copiii din gimnaziu încep să vadă că lumea nu e doar alb și negru. E vârsta la care putem introduce nuanțele, întrebările, dezamăgirile. Putem începe cu o imagine cunoscută lor: „Imaginează-ți că în clasa ta e un elev care a stat mereu lângă profesorul sever – i-a dus catalogul, i-a ținut locul când lipsea, știa toate regulile. Apoi, profesorul pleacă brusc, iar acel elev se ridică și spune: «Stați liniștiți, știu eu ce avem de făcut.» Toți sunt confuzi și speriați, așa că îl urmează.”
Așa a fost și în decembrie 1989. România era în haos. Oamenii muriseră la Revoluție, nu știau cine trage în cine, iar la televizor a apărut Ion Iliescu. Vorbea calm, părea sigur pe el. Le-a spus oamenilor că totul va fi bine. Mulți l-au crezut. Era o voce care aducea ordine într-un moment de frică și confuzie. Dar ceea ce nu s-a spus atunci e că Iliescu nu era un om nou. Fusese parte din același sistem comunist de care oamenii încercau să scape. Și preluase puterea alături de alții din fostul regim. A fost ales abia mai târziu, în mai 1990, cu cel mai mare scor din istorie – dar între timp, luase deja decizii importante pentru țară.
Când tinerii, studenții mai ales, au început să protesteze pașnic, cerând o ruptură clară de comunism, Iliescu a ales să răspundă cu forță. A chemat minerii din Valea Jiului să oprească protestele din Piața Universității. A fost un moment violent și dureros: oameni bătuți, arestați, morți. Acel episod se numește Mineriada.
Ce învățăm din asta? Că nu e suficient ca cineva să pară liniștit și să vorbească frumos. Contează cine e cu adevărat, de unde vine și cum își folosește puterea. Iliescu a fost o figură complicată – nici erou, nici ticălos absolut – dar înțelegerea rolului lui ne ajută să înțelegem cum funcționează democrația și cât de fragilă poate fi.
Adolescenților le spunem întreaga poveste, cu nuanțe cu tot
Adolescenții de azi s-au născut mult după comunism. Mulți, chiar după ce România a intrat în NATO (2004) sau UE (2007). Pentru ei, perioada comunistă e mai veche decât telefonul mobil sau TikTok. Știu mai multe despre Egiptul antic decât despre ce au trăit bunicii lor acum 40 de ani. Cum le vorbim despre o lume fără libertate de exprimare, fără supermarketuri, dar cu frică, cenzură și cozi interminabile?
Profesorul Mihai Maci, de la Universitatea din Oradea, spune că tinerii răspund contradictoriu când sunt întrebați „cum a fost comunismul”: unii zic „a fost bine”, alții „n-a prea fost”. „Cei care spun că a fost bine au fost crescuți de bunici care au făcut trecerea de la sat la oraș – au primit apartamente, locuri de muncă și o oarecare stabilitate. Cei crescuți de părinți născuți în anii ’70 vorbesc despre frig, cozi și frică – anii ’80 au fost perioada lipsurilor,” explică profesorul.
Manualele adesea acoperă doar represiunea dură a anilor ’50. Dar adolescenții sunt confuzi pentru că România nu a avut o critică internă asumată a comunismului. În alte țări din Est, au existat dizidenți, presă de opoziție. La noi, tăcerea s-a prelungit. Despre Iliescu, le putem spune așa: „Nu a fost un dictator, dar nici un om nou. A preluat puterea într-un moment de haos, calm, dar cu compromisuri. A fost ales de milioane, dar și-a apărat poziția cu brutalitate. A fost simbolul tranziției, nu al rupturii.”
De ce e esențial să ne uităm lucid la istoria recentă
Acum 35 de ani, mulți dintre noi am crezut că intrăm într-o epocă nouă – a libertății, a democrației, a economiei de piață. Credeam că sistemele noi – parlamentele, drepturile omului, piața liberă – se vor regla singure și vor rezolva toate problemele lăsate în urmă de comunism. Dar timpul ne-a arătat altceva. Astăzi, vedem deficite economice, instabilitate politică, o societate tot mai fragmentată. Mulți nu mai au încredere în democrație. „Cetățeanul de rând percepe drepturile omului ca fiind ceva împotriva lui”, avertizează profesorul Mihai Maci. În acest context, apare fascinația pentru liderii cu „mână tare”, care par să aducă ordine fără să se mai încurce în proceduri. Exact așa a fost văzut și Hitler, într-un alt timp de criză, „ca omul capabil să facă o revoluție fără violență”.
E o spirală periculoasă, mai ales într-o societate care nu și-a clarificat trecutul. Dacă nu am vorbit deschis despre comunism și Iliescu – despre cum a preluat puterea, despre mineriadă, despre compromisurile tranziției – cum putem înțelege ce ni se întâmplă azi? „Când nu ne rezolvăm traumele trecutului, începem să trăim în ficțiuni”, spune Maci. Ne fabricăm amintiri comode și pierdem distincțiile esențiale: între libertate și frică, între autoritarism și democrație. Poate nu avem toate răspunsurile, dar putem învăța să punem întrebări. Să explicăm tinerilor ce s-a întâmplat. Nu din nostalgie, ci ca să nu pierdem sensul democrației. Adevărul nu e o poveste simplă cu eroi și răufăcători. Adevărul are multe voci – iar una dintre ele trebuie să fie a noastră.
„Hai să-ți spun ce a făcut, iar tu poți decide dacă a fost bun sau rău!”
Să vorbim cu copiii despre istoria recentă nu înseamnă să judecăm cu ură, ci să le oferim context. Le putem spune cine a fost Ion Iliescu, ce decizii a luat, cum a apărut în fruntea țării și ce s-a întâmplat în iunie 1990. Dar nu avem nevoie de etichete. Realitatea nu e o poveste cu răufăcători și salvatori – e o înlănțuire de alegeri, consecințe și contexte greu de redus la alb și negru.
Școala oferă faptele – structurile de partid, represiunea, schimbările de regim. Noi, părinții, putem completa cu ce nu se găsește în manuale: cum se simțea frica de a vorbi liber, cum era să nu poți pleca din țară, cum s-a născut speranța în libertate. Împreună, faptele și trăirile formează un adevăr mai complet. Dacă vrem copii care gândesc critic, care nu cad în capcana propagandei și care prețuiesc libertatea, avem datoria să începem aceste conversații. Chiar dacă uneori e greu.
Copiii noștri nu au nevoie de eroi sau monștri în alb și negru. Au nevoie de părinți care le spun adevărul pe înțelesul lor, la momentul potrivit. Iar când întreabă „A fost bun sau rău Iliescu?”, cel mai sincer răspuns e: „Depinde pe cine întrebi și la ce se raportează. Dar hai să-ți spun ce a făcut, iar tu vei judeca singur!”
Resurse pentru părinți și adolescenți
- Memorialul durerii, documentar TVR. „Memorialul durerii” nu e despre Ion Iliescu în mod direct, ci despre regimul comunist și crimele sale, în special cele din perioada 1945–1989. Dar trebuie urmărit pentru a înțelege că Iliescu a fost produsul sistemului descris în documentar. El nu a venit din neant. A fost un funcționar comunist de rang înalt, format ideologic în URSS, și a făcut parte din aparatul de partid al regimului Ceaușescu până la căderea acestuia. Nu a fost un disident. A fost parte din sistem. Iar Memorialul durerii oferă imaginea completă a acelui sistem: represiune, arestări, cenzură, frică.
- Videograme dintr-o revoluție, film documentar, 1992, de Andrei Ujică și Harun Farocki, prezintă cronologia zilelor 19-25 decembrie 1989, din România, din fragmente filmate de operatori profesioniști și amatori, și din mărturiile celor care au participat la evenimentele de atunci. Filmul a devenit un reper în analiza relației dintre puterea politică și mass-media din Europa, la sfârșitul Războiului Rece.
- Piața Universității – România, documentar realizat în 1990, în regia Stere Gulea, despre mineriadă și Piața Universității
- 1989. Decembrie roșu, o serie TV/podcast produsă de TVR, iar „Mihai Voinea” apare adesea menționat ca un istoric care contribuie la relatările epocă-lucru. Seria include un episod despre Iliescu și modul în care acesta a apărut după 22 decembrie 1989, chiar cu titlul sugestiv: „Iliescu apare”.
