Cine ar fi crezut că serialele de pe Netflix pot ține loc de terapie pentru copilul meu cu autism? Nici măcar el! Dar vara asta, trei dintre poveștile găsite pe celebra platformă de streaming l-au ajutat să se înțeleagă mai bine, să vadă că nu doar el se teme de oameni, că nu e imposibil să supraviețuiești în lumea asta mare, că ideile fixe pot fi în capul oricui. Harriet, Sheldon și Noah- personajele principale din cele 3 seriale- i-au fost cele mai bune exemple că se poate, chiar și-n momentele în care totul pare imposibil.
Autiștii iubesc, printre altele, rutina. Le place ca lucrurile să se desfășoare într-un anumit fel, la o anumită oră. Treaba asta le oferă o senzație de echilibru, de siguranță. Una dintre rutinele lui David era să aibă un film sau o emisiune la ora 20.30. Vara, însă, canalele TV au multe reluări sau nu au ceva de calitate de văzut, așa că aveam nevoie de o nouă rutină și, deși inițial s-a opus, l-a prins febra serialelor de pe Netflix! Dar, evident, alese „pe sprânceană”.
Sunt Georgiana, mama lui David, un adolescent cu autism, iar serialul nostru „La braț cu autismul” a ajuns la episodul 116. Episoadele anterioare le găsești AICI.
„Tocilara” i-a scos frica de adolescenți din cap
După multe încercări și supărări, am găsit-o pe Harriet, personajul principal din „Geek girl”. O adolescentă timidă, ușor șleampătă, care nu avea deloc încredere în ea. Fata avea parte de bullying cât cuprinde la liceu, dar și o prietenă bună, care îi dădea mereu curaj. Era și frumușică, în sensul în care David apreciază frumusețea la o fată: naturală, fără machiaj, fără fițe și figuri.
Harriet făcea adesea atacuri de panică și se ascundea în debaralele liceului ori sub bănci și se temea teribil de oamenii din jur. Era un fel de David, dar varianta feminină. Felul în care ea se simțea i-a adus aminte lui David de scurta perioadă petrecută la liceu, de angoasele pe care le-a trăit atunci când trebuia să le facă față (deși, să ne înțelegem, în cazul lui hărțuirea nu a existat, era doar în mintea lui.) Într-o zi, fata, sătulă de traiul în frică, se hotărăște să facă ceva atât de îndrăzneț încât merge să dea probă pentru o celebră agenție de modelling, lucru care avea să o scoată teribil din zona sa de confort. Trece prin multe încercări, gafează mult, face iar atacuri de panică, își întâlnește marea iubire și se fâștâcește cumplit, dar nu renunță.
David soarbe din priviri episod după episod, bagă la cap fiecare cuvințel, gest, mimică, pentru că el este foarte atent la detalii (la toate detaliile) și, la finalul serialului își învață o mare lecție: toți adolescenții se tem, au frici, neliniști, dar, uite că, ce să vezi, ele chiar pot fi depășite. După ce a încheiat acest serial, nu s-a mai temut de tinerii de vârsta lui. Până atunci, când îi întâlnea, îl apuca tremuratul. Făcea comparații între el și ei, se vedea inferior și lucrul ăsta aproape că îl lăsa fără aer.
A început să se gândească oare cum ar reacționa Harriet dacă ar fi fost în locul lui, cum ar arătat un episod în care ea era în Moghioroș și trecea pe lângă o gașcă mare și zgomotoasă?… Ce să zic, abia aștept sezonul 2, pentru că și mie mi s-a părut senzațional, pur și simplu modul în care i-a modelat mintea.
„Young Sheldon” l-a învățat pe David să lupte cu ideile fixe
Dacă ați văzut, probabil, The Big Bang Theory, cu siguranță ați auzit de Sheldon Cooper, geniul fizicii. Ei bine, acest serial prezintă partea copilăriei și adolescenței acestui personaj complex și fascinant până în măduva oaselor. Sheldon este acel copil genial care începe liceul la 9 ani, dar cu o personalitate dominată de ideile fixe, exact așa ca David al meu. După primele episoade, mi-a zis că se simte ca și cum cineva i-a pus o oglindă în față și se vede pe el însuși în acest serial.
Sheldon e rupt de tot ce înseamnă complezență socială, e el cu el în lumea lui, cu regulile, ideile și principiile lui. Odată intrat în lumea liceului, însă, situațiile de viață încep să-l forțeze să se adapteze. Își dă seama că indeile fixe îi pot afecta viața și începe să scape de ele, să accepte ideea de compromis, de „lăsat de la el”.
Mama lui Sheldon era la fel de disperată ca și mine și super protectoare, așa că mai privea cineva cu oglinda-n față acest serial! Dacă nu ați văzut filmul, vă spun că merită din plin, atât pentru voi, ca adulți, dar și pentru copiii voștri, chiar dacă nu au probleme pshio-emoționale. Sheldon e e stângaci în relația cu oamenii, ca David al meu, nu prea știe cum să le vorbească, nu găsește multe în comun cu ei. Îl deranjează anumite imagini, sunete, mirosuri, norme sociale, are o evidentă desincronizare senzorială, pe care fiu-meu a simțit-o imediat și a savurat-o din plin. S-a simțit în largul lui urmărind acest serial, așa cum făcuse la „Tocilara” văzând că nu e singurul om, copil, de pe pământ care simte, gândește și reacționează atât de diferit.
Ce a învățat de aici: că ideile fixe îi complică viața, că trebuie să lupte cu ele așa cum a făcut Sheldon, că mama nu poate fi „roțită ajutătoare” la nesfârșit (a făcut câțiva pași nesperați de autonomie personală după acest serial), că se poate adapta în lumea asta mare nu neapărat prin acceptarea mitocăniilor, ci prin dezvoltarea unor tehnici proprii de supraviețuire.
„Puterea specială a lui Dude” i-a arătat lui David că imaginațiile legate de anxietatea socială pot fi învinse
Cel mai recent serial terapeutic pe care l-am urmărit împreună a fost „Puterea specială a lui Dude”. Dude era un „câine de suport emoțional” (nu prea am auzit de chestia asta în România) pe care părinții lui Noah l-au adus în viața băiatului ca să-l ajute să se integreze la școală, după ce, până în clasa a șaptea el învățase de acasă (așa cum suntem noi pe învățământ la domiciliu).
Noah s-a pregătit intens, timp de un an de zile, ca să poată merge la școală. Dar, prima săptămână a fost de coșmar. În prima zi n-a putut intra pe ușa școlii, în a doua zi a fugit de pe hol din cauza zgomotelor, a fețelor pe care le vedea. Când era pe pragul să renunțe, părinții au apelat la varianta sugerată de psihiatru și l-au adus pe Dude, un cățel care avea să-i simtă toate stările, să-și vizualizeze toate imaginațiile și să-i ofere suport emoțional. Nu s-a produs minunea cât ai zice „Dude”, dar câinele l-a ajutat, în cele din urmă să intre în clasă.
Asemenea lui David când intra în panică, Noah avea un soi de „imaginații” cum le numește copilul meu. Copiii care vorbeau tare erau văzuți ca niște zombie, transpirația asociată cu momentele de frică îl făcea să creadă că se transformă într-o baltă imensă, i se apindeau în cap girofare roșii, paraliza și nu mai putea scoate niciun cuvânt când nesiguranța îl coleșea.
A contat enorm pentru copilul meu să vadă cu ochii lui o astfel de transpunere cinematografică. Oricât de mult i-aș fi vorbit eu despre emoțiile lui, despre firescul lor, despre nocivitatea imaginațiilor cu care le asociază, filmul l-a ajutat cu vârf și îndesat. Ba chiar i se părea că Noah exagerează (hm!) cu astfel de idei că ale lui „nu sunt chiar așa de mari și de…monstruoase.”
Pe scurt, Noah i-a predat o lecție lui David despre cum poate fi învinsă anxietatea socială, marea noastră povară a ultimilor ani. Nu vă imaginați că a doua zi a plecat singur după pâine în capul străzii, dar a înțeles că se poate și mai rău, că reacțiile lui nu sunt date de realitatea în sine, ci de gândurile lui despre realitate, că totul poate fi depășit, trebuie doar să găsim „butonul curajului” și să-l activăm odată pentru totdeauna.
- Dacă îți place cum scrie Georgiana și te interesează povestea autismului lui David, citește și episoadele anterioare: AICI
- Mai multe despre viața de zi cu zi a Georgianei găsești pe pagina de Facebook, unde marchează toate micile și marile realizări ale lui David.
