Am scris aceste rânduri din perspectiva unei mame care a încercat să fie însoțitor, șofer, plătitor, sfătuitor pentru fetele ei ani de-a rândul. Perioada descrisă mai jos se întinde pe aproximativ 15 ani de când primul meu copil și-a pus casca de înot. Este doar o trecere în revistă, acum, când copiii sunt tineri adulți, în încercarea de a vă povesti ce rămâne după ce încerci aproape tot ce se găsește pe piață. Mi-e clar acum că am proiectat în fetele mele toate neajunsurile mele. Pentru că, să recunoaștem, noi, părinții, întotdeauna facem asta.
În drumul meu pe jos spre casă, pe o porțiune mică de trotuar, mă trezesc mereu zâmbind și savurând o amintire. Sunt mulți ani de atunci, fetele mele erau mici. Ne întoarceam într-o seară de iarna de la balet, una dintre multele activități pe care le-au avut în copilărie. Pentru că mereu exista o sămânță de scandal între ele din diverse motive, la un moment dat, Ileana a mușcat-o pe Maria cu atâta sete încât dintele care stătea să cada chiar a căzut. Pe jos, în zăpadă, în întuneric. Am căutat cu lanterna de la telefon dintele minuscul vreme de 30 de minute, pentru că trebuia musai predat Zânei Măseluță. Atât de mici erau.
„Trebuie să facă TOT. Să aibă un pachet complet când vor fi adulți”
Așa că m-am gândit să vă spun, pornind de la aceasta amintire, ce a rămas după ce am încercat ani de zile zeci de activități extrașcolare. Îmi aduc aminte perfect ce gândeam atunci: trebuie să încerce cât mai multe, să facă sport, să facă balet, să învețe limbi străine, să citească, să picteze, să facă TOT. Să aibă un pachet complet când vor fi adulți.
Sigur că făceam asta doar pentru copila și adolescenta din mine, încă furioasă că nu a reușit să meargă în cea mai tare excursie din liceu, unde toată lumea schia, sau pentru că în nici o duminica nu a putut să ajungă la patinoarul din Floreasca unde îi dăduse întălnire tipul dintr-a 12-a, pentru că habar nu avea să patineze. Mai mult, singura dată când a încercat (de una singură și înghețată bocnă ) și-a spart buza de sus și a jurat că nu mai pune patine în picioare. Sau când mergea în weeeknduri la mare și intra în panică simțind când dispare pământul de sub picioare.
Așa că am proiectat toate neajunsurile mele pe cele două fetițe, încercând cam tot ce se putea. Îmi rămăsese însă o mică doză de bun simț și atunci când nu au mai făcut cu plăcere ce făceau, nu le-am obligat să meargă mai departe. Nu știu nici acum dacă am procedat bine, încă mă pișcă îndoiala.
Ani de zile am spălat hăinuțe pătate cu acuarele
Prima dată le-am dat la înot. Erau mici, nu aveau chef, nu le plăcea apa, instructorii țipau la ele. Maria făcuse alergie la clor, alunecau în mod constant pe gresie, au și răcit de câteva ori. Nu mai spun cât era de complicat din punct de vedere logistic să ajungi la bazin, să schimbi doi copii, să îi aștepți, să îi usuci și să te întorci acasă. Am făcut asta de două ori pe săptămână, timp de doi ani. Nu le-a făcut mare plăcere să meargă, dar nici nu le-am dus impotriva vointei lor.
Ce a rămas: Acum, amândouă înoată decent, nu se aventurează pe distanțe lungi, știu să aprecieze pericolele și cam atât. Just for fun.
Apoi au făcut pictura. Le duceam la casa Melik, pe acea terasă superbă, unde lumina cădea mereu atât de bine încât și cele mai caraghioase desene aveau farmec. Nu am reușit decât să spăl zeci de hăinuțe pătate cu acuarele și să ne împiedicam zilnic de tablouri umede prin casa, pe care nu aveai voie să le miști până nu erau complet uscate.
Ce a rămas: Nu a rămas nimic din această activitate, nu au fost la muzee decât extrem de rar și nu au deprinderea de a evalua și admira o pictură, altfel decât prin prisma emoțiilor. Au făcut un singur desen împreună, un tablou cu multe inimi, pe care îl revendică fiecare ca fiind al ei.
Schiază și patinează cu plăcere. Asta dacă reușesc să ajungă la patinoar/ pe pârtie
În fiecare iarnă, schi și patinaj. Întâi în tabere, cu instructor, apoi în vacanțe cu noi ( a se citi cu tatăl lor, eu îmi dau și acum cu stângul în dreptul). Schi la Bușteni și patinaj în vechiul patinoar din 23 August, apoi în Cișmigiu, unde eu stăteam ore întregi pe margine, cu țurțuri la nas și cu mult vin fiert. Mergeam duminică de duminică și păstrăm toate trei amintirea zilelor de iarnă, când își încercau săriturile și îmi dădeau câte un pupic în aer în semn de mulțumire. Descoperiseră senzatia de plutire pe gheață și (mai ales) viteza.
Ce a rămas: Schiază și patinează în continuare, cu cea mai mare plăcere, doar că se mobilizează extrem de greu să ajungă undeva unde e zăpadă și chiar dacă ajung, nu se pot trezi dimineața. Așa că fac asta doar când merg cu noi în vacanță și cineva le dă jos din pat la 8 dimineața ( nu eu).
După mulți bani dați pe costume de balet, ne-am dat seama că nu merge
Apoi au făcut ani de zile balet. Amândouă mergeau ca niste cowboy falimentari. Nu au avut niciodată feminitatea aceea înnăscută, grația pe care nu o poți dobândi oricât ai încerca, așa că am vrut să schimb lucrurile cu ajutorul baletului și am fost convinsă că pot face asta cu perseverență și exercițiu- din partea lor. Multe lacrimi au curs. Ai nevoie de multă disciplină și voință să faci balet. Și evident, ai nevoie și de talent. După multe, multe ore de pas de deux, după multe spectacole la Opera Română sau în diferite alte sali din tara, după mulți bani dați pe costume ( vai, câți bani!) ne-am dat seama că nu merge. Am rămas cu poantele, cu o coada de șoricel de la un costum și cu niste urechi. Și cateva poze superbe.
Ce a rămas: Merg amândouă și acum tot ca niste cowboy, mai mult sau mai puțin falimentari. Dar a rămas plăcerea de a merge la spectacole de balet și plăcerea de a asculta muzică clasică.
Alte încercări
Pian. A venit că o consecință firească după balet. Li se părea că e interesant și că li se potrivește. Nu li s-a potrivit, au renunțat după o lună.
Engleză. Aici totul a mers firesc, nu au crâcnit nici măcar o singură dată, li s-a potrivit mănușă. Sunt fluente amândouă, citesc în engleză, nici nu știu dacă e nevoie să mai trec această activitate pe lista de opționale.
Călărie și hip hop. Au mers de câteva ori, nu s-a întâmplat nimic notabil.
E suficient să te uiți la copil să vezi ce îl face fericit
Nu știu dacă a fost bine sau nu, dacă ar fi trebuit să le îndrum spre o singură opțiune pe care să o ducă la bun sfârșit sau să facă performanță din ea. Nu știu nici dacă așa cum a fost a fost cel mai bine. Regrete încă am că nu am făcut mai mult, că nu au făcut tenis, de exemplu. Sau că într-o seara de iarna, când se întâlnesc cu prietenii, niciuna nu o să poată cânta la pian mai mult decât Old MacDonald had a farm. Sau că se mișcă pătrat pe ringul de dans.
Știu însă că esența firii iese cumva la suprafață, chiar dacă uneori asta ia timp. Și ce e frumos este că atunci când se întamplă asta, e de ajuns doar o privire către copil și știi, fără dubii, dacă e fericit sau nu. La fetele mele fericirea vine asa: pentru cea mică, atunci când este pe munte- si nu, nu a fost nici un opțional pentru asta. E fericită și atunci când citește. Cea mare e fericită când se află în mijlocul unei dezbateri. A contribuit la ceva înotul? Nu știu! Pictura? Nici asta nu stiu!
Cred că fiecare pleacă la drum cu propriile repere. Probabil că cel mai important este să privești copiii când sunt mici, cât se poate de atent, și când sclipirile sunt acolo, când iți dau toate indiciile, să-i ajuți să pornească spre drumul lor.
Recitesc ce am scris și mi-e clar că am scris despre mine. Întotdeauna este despre noi.
