Episodul 67: „Nu despărțirile sunt grele, ci dorul de după…”

Am plecat de la țară și l-am lăsat pe Victor acolo. Am pregătit despărțirea. Știa că urmează să plec. Știe că nu pot avea o vacanță așa de mare ca a lui. Știe că trebuie să stea și pe la bunici, dar mai știe și că se distrează acolo. Toți nepoții vecinilor sunt veniți în vacanță, se plimbă toată ziua de la unii la alții și fac tot felul de minuni care nouă, adulților, nici nu ne-ar trece prin cap.

Sau poate nu-mi trec mie… Cine știe? Poate voi vă gândiți să spânzurați muște cu sârmă sau să faceți shake de dude cu bormașina… Eu nu m-aș fi gândit…

În concluzie, viața la țară e tare amuzantă și plină de acțiune. Asta e și alinarea mea de fiecare dată când plec și-l las acolo.

Mai greu e cu despărțirile. Depinde foarte mult cum îl prind, tocmai de aceea plecarea mea durează între 5 minute și 3-4 ore. De multe ori, Victor mă ia în brațe, mă pupă, mă roagă să am grijă pe drum și apoi pot să plec. Dar sunt și cazuri când lucrurile nu merg chiar așa repede. Ultima oară mi-am luat la revedere de la rudele venite în vizită, de la mama și am plecat spre poartă doar cu Victor. Au terminat rudele vizita și noi tot la poartă eram, pe marginea șanțului, adunând flori de mușețel și vorbind despre câte-n lună și-n stele.

Îi tot spuneam că ar cam trebui să plec, că o să mă prindă noaptea pe drum.

– Da, dal dacă te plinde noaptea ești în sigulanță  că esti în masină, dar eu lămân aici… fălă mama mea!

I-am explicat din nou de ce trebuie să plec eu și el să rămână. I-am mai spus și de ce cred eu că se va distra foarte tare. I-am spus și care erau ascunzătorile mele preferate de când eram copil.

Am încercat din nou să plec. Am urcat în mașină. A venit peste mine, mi-a luat fața între pălmuțele lui, m-a pupat foarte apăsat pe nas, pe obraji, pe gură, pe frunte, și mi-a spus că mă iubește.

Mi-au dat lacrimile. Și lui la fel. I-am spus că și eu îl iubesc și că urăsc să plec de lângă el, dar câteodată nu prea am încotro. Când m-am uitat la el, i-am văzut buza de jos tremurând. Ar fi vrut să plângă… L-am luat în brațe și am început să plângem amândoi.

Urăsc momentele astea. Mă urăsc și pe mine pentru toate plecările mincinoase din trecutul nostru. Am avut inconștiența să cred că îmi pot minți copilul. Era mic, îl mințeam că voi sta la țară cu el, iar după ce adormea dădeam bir cu fugiții. Îl mințea și bunică-sa când se trezea. Îi spunea că m-am dus până nu știu unde și vin înapoi repede. Dacă aș putea, aș șterge acum toate prostiile pe care le-am făcut atunci. Plecam așa, pe furiș sau mințind, ca să nu pierd trenul. O singură dată l-am pierdut… Mi-a fost de ajuns. Am stat 4 ore în gară singură, până la următorul tren. Într-o gară pustie de provincie, murdară, plină de câini și de navetiști am primit cea mai mare palmă. Mi s-au părut 4 ore grele. Așteptam un tren… mă tot uitam în zare, deși știam că va veni peste câteva ore. Atunci am realizat cât de crudă sunt. Copilul meu mă aștepta mai mult decât așteptam eu trenul. Trenul meu a venit în cele din urmă peste ceva timp. Mama copilului meu a venit peste o săptămână. Așa cum mă uitam eu pe calea ferată, cred (sunt sigură) că se uita și el pe drum. Cum de-am putut să fac asta? Am plâns câteva nopți și n-am fost capabilă de nimic în zilele alea. De atunci, mi-am promis că n-o să-l mai mint niciodată, că n-o să mai plec niciodată când vreau eu, ci când e el pregătit să mă lase.

Așa am făcut acum. Am așteptat să fie pregătit să-mi dea drumul. Și s-a întâmplat! Mi-a dat drumul din strânsoare și mi-a zis:

– Mami, nu plâng pentru că pleci, plâng pentru că o să-mi fie dor de tine…

Of!

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa