Am devenit mamă la 23 de ani şi mi-era foarte clar ce am de făcut: trebuia să fiu sora mai mare, partenerul de joacă al copilului meu. Ce putea să fie aşa de complicat? Jumătate din existenţa mea fusesem copil, ştiam foarte bine cum stau lucrurile. Nu aveam cum să fiu depăşită e tot ce urma să mi se întâmple. Numai că…
Parcă mă văd pe mine prin clasa a cincea sau a șasea, când făceam insectarul. Atunci mi-am descoperit pasiunea pentru insecte. În schimb, am avut întotdeauna o repulsie faţă de viermii de cireşe, râme, lipitori, omizi, melci cu sau fără cochilie şi alte târătoare moi, băloase sau pufoase.
Ei bine, fii-miu are o pasiune pentru gărgariţe, fluturi şi melci. Toate bune până aici, îi respect alegerile, dar când vrea să-şi pună alegerea pe mine, mi se ridică părul în cap.
În drum spre locul de joacă, într-un tufiş (că el nu merge pe trotuar cu maică-sa de mână, ci pe bănci, pe borduri şi prin tufe), Victor a găsit un melc de livadă destul de măricel. Oricum, şi dacă era cât unghia, mie tot îmi provoca reflux gastro-intestinal.
– Amiiii, melchii, melchii!
Am înghiţit în sec şi am ridicat lăstarii tufei ca să iasă copilul la lumina trotuarului cu marele trofeu pe braţe.
Şi-a pus melcul pe trotuar şi a dat să plece:
– Unde pleci? Dacă fuge melcul?
– Nuuu.
El se ducea să rupă o frunză mare de lipan ca să-i facă noului prieten un habitat. Dar după ce i-am zis că-i fuge melcul s-a întors şi l-a luat cu el. A venit înapoi cu melcul pe frunză:
– Melchii fufa, mi-a explicat.
– Uau, bravo, Victor!
Numai că se oprise în plin soare şi până la locul de joacă mai aveam ceva de mers, iar el era de neînduplecat:
– Nu, aichi, melchii fufa!
– Haide, Victor, că eu vreau să mă dau pe tobogan. Nu vrei să mergi cu mine acolo?
– Nu! (logic!)
Am încercat să mai zic ceva, dar când l-am văzut că îşi pune melcul pe antebraţ, iar molusca aia se lipeşte de el ca ventuza, mai că n-am leşinat. Mi s-a făcut pielea de găină şi mi-a venit să vomit. Am înghiţit în sec şi până să mă adun şi să spun ceva, Victor era cu melcul lângă mâna mea. Am sărit ca arsă. Trebuia să mă apăr cumva. Am dat să-l iau de mână, dar când am văzut urmele lucioase pe pielea lui, n-am putut să-l ating. Aşă că am luat câteva şerveţele cu care să mă apăr de eventualele atacuri şi chiar de nevinovatele atingeri.
Până la locul de joacă am mers… ghiciţi cum? Cu viteza melcului, bineînţeles, pentru că Victor oprea fiecare trecător să-i arate captura.
Când am ajuns la locul de joacă m-am simţit eliberată. El a adunat imediat toţi copiii în jurul lui, iar eu m-am aşezat la umbră pe bordura gropii de nisip pentru că toate băncile erau ocupate. Mă rog, aş fi găsit câte un loc printre celelalte mămici sau bunici, dar în momentul ăla nu aveam chef de abordări de genul: „Cât are al dumneavoastră? Şi nu vorbeşte bine? Şi face la oliţă? Dar mănâncă bine? Al meu face la oliţă de la șase luni, vorbeşte de la șapte, a mers în picioare de la naştere etc.”
N-am apucat să respir bine că m-am trezit cu o mamă care mă privea de sus (la propriu, că v-am zis că mă aşezasem pe bordură):
– Auziţi, băiatul dumneavoastră are un melc în mână!
– Da, doamnă, ştiu!
– Păi eu vă cred că ştiţi, dar s-a dus cu el la ceilalţi copii.
– Staţi liniştită că nu muşcă şi oricum nu e din ăla veninos.
– Aaa, nu?
– Nu, doamnă!
Doamna a plecat la celelalte mămici şi m-au privit împreună de sus, dar la figurat de data asta.
În episodul următor vă povestesc mai multe despre vacanța lui Victor.
