Am crescut într-o casă în care „respectul” pentru adulți era sfânt, iar „respect” însemna să nu le ies niciodată părinților din cuvânt. Am mâncat tot ce mi s-a pus în față, deși asta presupunea, de multe ori, să vomit în spatele casei. M-am îmbrăcat în tot ce mi s-a dat, deși am fost de multe ori ținta miștourilor în școală. Am purtat pantaloni tricotați chiar și când colegele mele aveau o a doua pereche de blugi. Am vorbit și am tăcut la semnal. Am fost drăguță cu o groază de străini care mă trăgeau de nas, de obraji, râdeau de mine sau îmi puneau întrebări incomode. Am plecat capul jenată atunci când părinții mei le povesteau altor adulți cum fac eu baie, cum respir, cum strănut, cum dorm, cum plâng, cum vorbesc, cum citesc, cum cânt, cum trăiesc. Am fost mereu tunsă băiețește pentru că „așa e mai frumos” și era frumos pentru că „eu sunt mama ta și eu știu mai bine ce e frumos și ce nu”. Am rezolvat muuuulte probleme de matematică, deși aș fi citit toate cărțile care îmi picau în mână, dar „matematica e mai bună și cu ea poți să faci ceva”. Am renunțat la cursurile de teatru după a doua oră pentru că „sunt o pierdere de timp, n-o să ajungi tu actriță”. Am renunțat la cursurile de dans pentru că „ce? doar nu vrei să te faci dansatoare?”
Am urmat liceul pe care l-au ales părinții mei, la profilul ales de ei. La facultate, în schimb, le-am scăpat din mână. Dar era târziu…
Am ajuns un adult care abia acum începe să învețe să ia decizii. Un adult care abia acum începe să-și dea seama ce îi place și ce nu-i place. Un adult care se teme să-și spună părerile. Un adult care așteaptă mereu ca cineva să-i spună când să vorbească și când să tacă.
Sunt un adult care are un copil. Sunt un adult-părinte, care se străduiește în fiecare clipă să nu devină ca adulții copilăriei lui.
Vreau ca Victor să decidă singur ce mâncare îi place, cum să se îmbrace, cum să doarmă, cum să-și poarte părul, ce să studieze sau ce pasiuni să-și dezvolte. Nu îi voi cere niciodată să facă ceva doar pentru că „așa spun eu!” N-am să-i impun niciodată să placă un anumit lucru doar pentru că „asta îmi place mie”. N-am să-l oblig niciodată să mănânce mâncăruri care nu-i plac, doar pentru că îmi plac mie. N-am să-i cer niciodată să se îmbrace cu ce vreau eu, doar pentru că „așa vreau eu”.
Mă sperii când aud alți părinți lăudându-se cu cât de cuminți și ascultători sunt copiii lor. Mă simt prost când mi se atrage atenția că Victor e needucat și de aceea nu mă „ascultă”. Toți copiii ascultă, numai că au dreptul să nu fie de acord. Totul e să înțelegem că nu suntem stăpânii copiilor noștri!
PS: Am scris acest text după ce am citit (și m-am îngrozit) despre Micul Hercule de România, care a intrat în Cartea Recordurilor ca cel mai puternic copil din lume la vârsta de 5 ani. Am văzut un filmuleț în care tatăl își încuraja ambii copii să meargă cu lanțuri groase înfășurate la gât și la mâini și să răcnească sălbatic, apoi să facă flotări la bară. Am văzut niște omuleți mici și plini de mușchi, care semănau cu niște copii, dar care nu mi se păreau a fi nici copii, dar nici adulți. Am văzut niște omuleți care nici măcar ei nu mai știu ce sunt. Sunt, cel mai probabil, ceea ce vrea tatăl lor.
