Dragile mele,
Simt nevoia să vă povestesc asta.
Copilăria mea a fost marcată de muuulte complexe.
În primul rând, îmi uram picioarele pentru că erau strâmbe. Nu mi-a zis nimeni că ar fi strâmbe, așa mi se păreau mie și nimeni nu mă contrazicea. După ce-am mai crescut, erau și pline de păr, iar mama nu m-a lăsat să mă epilez decât în clasa a noua. Aveam impresia că arăt ca un fotbalist de la brâu în jos.
Eram complexată și pentru că, spre deosebire de restul colegelor mele de generație, eu eram singura care nu avea sâni. Abia dacă se cunoștea ceva pe sub tricoul meu, iar mama, pentru că nu aveam „la ce”, nu m-a lăsat niciodată să-mi cumpăr sutien: „Ce? Tu ai țâțe de sutien?”
Urma părul! Părul meu era prost și moale și „mai bine te tund scurt că nu ți se așază în niciun fel” și mă tundea mama din trei în trei luni. Nu vă imaginați că era coafeză sau că avea vreun strop de talent artistic. Degeaba a exersat pe mine, că nu s-a prins nimic de ea. În clasa a șaptea eram tot așa, de ziceai că m-a tuns cu ciobul.
Eram complexată și din cauza sprâncenelor. Eram un mic Mircea Albulescu, cu diferența că eu le aveam și unite, arătam ca sigla de la Mazda.
Aaa, nu vă mai zic că după ce mi-au căzut dinții, am mai căpătat un complex: mi-au ieșit niște lopătari pe locul incisivilor. Ei nu erau așa exagerați, dar mama se aștepta, probabil, să-mi iasă niște dințișori că ăia de lapte. Mereu îmi zicea că nu e prea bine, că sunt fată. Oricum, eu nu mă simțeam fată, eu mă simțeam o creatură hidoasă.
Apoi, în adolescență, că așa e-n viață, m-am umplut și de acnee. Urâțenia mea devenea, așadar, absolută.
Eram și foarte, foarte slabă. În clasa a opta cântăream 36 de kg cu tot cu haine/încălțăminte și, ani de zile am auzit-o pe bunica spunându-le alor mei să mă ducă la doctor: „Voi nu vedeți cum arată? Sigur e bolnavă!”.
Nu numai că eram urâtă, mai eram și bolnavă!
Dar au trecut anii și am învățat să trăiesc așa, urâtă cum mă știam. Primeam complimente, auzeam că am gene întoarse, că am buze cârnoase, că părul meu e des și frumos, că am picioare mișto, că am un zâmbet frumos și o dantură perfectă și că nu trebuie să râd cu mâna la gură. Eh, oamenii sunt drăguți! îmi tot spuneam.
Nu îmi spusese nimeni, niciodată în toată copilăria mea, nimic bun despre cum arăt. Pentru ai mei, era important să învăț bine, să fiu cea mai bună. Dar pentru mine nu prea conta asta. Mă simțeam atât de urâtă, că nu m-ar fi putut salva nimic!
Au mai trecut alți ani și, cât am fost însărcinată, dar și după, eu ajunsesem să nu am nicio grijă pentru corpul meu. După naștere, aveam 85 de kg, dar așa urâtă cum eram, eram mamă și nimic nu mă mai interesa.
Numai că…
De fapt, mă interesa foarte tare. De fapt, mă uram pentru asta! M-am urât atât de tare încât, la un moment dat, acum un an și ceva, m-am retras în casă pentru o săptămână. N-am făcut nimic. Am stat în pat exact ca un om bolnav ce am crezut mereu că aș fi. N-am răspuns la niciun telefon, am mâncat ce am nimerit, mi-am revizuit copilăria și am plâns mult. Am plâns cu atâtea lacrimi, încât parcă am spălat tot. Mi-am spălat urâțenia care m-a încorsetat toată viața. Am început să-i cred pe toți cei care mi-au spus de-a lungul timpului că aș fi frumoasă!
Și uite așa, stând în fața oglinzii am văzut că sprâncenele mele sunt pensate bine, conturate și arcuite, adică frumoase. Că părul meu DA, nu se așază natural, dar pentru asta există perie și placă și nu e o tragedie, se poate rezolva. Adică pot să am și un păr frumos și aranjat. Că picioarele mele nu sunt strâmbe, așa îmi păreau mie când eram exagerat de slabă. Că acum nu mai sunt slabă, dar asta nu înseamnă că sunt grasă. Sunt non-slabă, cum ar veni. Am 65 de kg și ar trebui să le mulțumesc acestor kilograme pentru că datorită lor am ajuns la 85B și acum am, dragă mamă!, la ce să-mi pun sutien! Încisivii mei nu sunt prea lați, sunt exact așa cum trebuie și dantura mea e compactă. Acnee nu mai am… Chiar nu sunt urâtă! De fapt, nu că nu sunt urâtă, dar sunt frumoasă! Sunt! Chiar sunt!
Și din ziua aia a început să-mi placă de mine.
Și acum vă rog pe voi, toate cele care nu sunteți tocmai mulțumite de cum arătați, să vă uitați mai cu atenție și să vedeți cât de frumoase sunteți. Să vă priviți ca și când nu v-ați cunoaște și să vedeți că nu colaceii, nu sânii mici sau lăsați, nu picioarele strâmbe, nu sprâncenele sunt cele care stau în calea frumuseții voastre. Singurul dușman al frumuseții noastre suntem chiar noi, să știți!
Și încă ceva. Spuneți-le, măcar din când în când, copiilor voștri cât sunt de frumoși!
Cu drag,
Mama celui mai frumos copil din Univers și de pe Saturn
