Victor a fost în weekend, cu tatăl lui, la o petrecere pentru copii. Cred că s-a distrat, mie mi-a spus scurt că a fost frumos, dar nu prea avea chef de vorbă. Am dezvoltat subiectul abia a doua zi, pornind de la:
– Mami, oamenii de ce pupă copiii?
– Pentru că îi iubesc?! răspund eu mai mult întrebând.
– Mami, am zis „oamenii”, nu părinții!
– Hm, tu de ce crezi că îi pupă?
Mereu fac chestia asta, deși o detest. Răspund cu o întrebare. Dar răspund așa atunci când sunt încolțită și nu știu ce răspuns să dau. De data asta, realizasem că asta chiar e o greșeală pe care eu am tolerat-o. Vedeam că Victor nu e prea încântat atunci când prietenii sau rudele sar pe el să-l pupe sau să-l smotocească, dar nu m-am gândit niciodată să iau măsuri. N-am privit niciodată lucrurile din punctul lui de vedere…
– Nu știu, mami, de ce-i pupă… pentru că așa vor ei. Copiii nu vor, să știi!
Hm, asta începusem deja să bănuiesc…
– De-acum înainte, mami, nu mai vreau să mă pupe nimeni. Numai tu, tati, mamaia, bunica și Maria. Și atât. Nu mai vreau să mă pupe niciun om. Ajunge cu pupăturile. Nu mai vreau iubire d-asta…
– De care?
– De-asta cu pupat, mami. Nu mai suport pupaturile. Să mă iubească un om, dar să mă lase-n pace. Ce? Fără pupat nu există iubire? Dacă iubești un om, trebuie să-l lași în pace!
Mi-am pus un pahar de vin și m-am așezat pe fotoliu ca lovită de tren, uitându-mă la Victor cum construiește o navă din lego. Trecuseră minute bune de la discuția noastră, dar nu îmi puteam lua gândul de la ea. Cât de simple sunt lucrurile, de fapt, și cât de mult le ia oamenilor mari să le înțeleagă! Cum de nu mi-am imaginat cât de greu și cât de frustrant este pentru un copil să fie pupat, mângâiat pe cap, gâdilat, de necunoscuți. Necunoscuți pentru el, că poate mie îmi erau apropiați… Cum ar fi ca la prima întâlnire cu o persoană să fiu pupată împotriva voinței mele și apoi trasă de năsuc? Sau nu! Altfel! Cum ar fi să mă duc să-l iau pe Victor de la grădiniță și toți copiii cu care se joacă el să vină și să sară pe mine? Nu, copiii nu fac asta.
Numai oamenii mari au impresia că-și permit cu oamenii mici ceea ce nu-și permit, de regulă, cu ceilalți oameni mari.
Îmi aduc aminte că eram, vara trecută, în autobuz și singurul loc liber era lângă o doamnă destul de în etate. Victor s-a așezat pe scaun și eu am rămas lângă el, în picioare. Nici nu s-a așezat bine că doamna a și început să socializeze:
– Cum te cheamă, puișor? trăgându-l de obraz.
La care Victor, ghiciți ce? S-a tras mai departe de ea și nu i-a răspuns!
– Aaaa, n-ai limbă? Vaaaai, băiat mare și nu știe să vorbească!
Victor s-a uitat la mine și mi-a zis pe o voce mai joasă:
– Mami, doamna asta nu mă lasă-n pace!
– Vă rog să-l lăsați…
– Da’ ce, doamnă, că nu vi l-am mâncat. Nu i-am făcut nimic!
– Pe tine cum te cheamă? întreabă Victor.
– Uite, mai e și obraznic!
Da, nu l-a mâncat, dar trebuia să-l mănânce că să se simtă copilul deranjat pe bună dreptate?
Gata! De-acum înainte îmi voi apăra copilul de oamenii mari pentru că oamenii mari au impresia că oamenii mici sunt mai puțin oameni decât ei și atunci își permit să-i gâdile de la prima întâlnire sau să-i tragă de obraji.
Pentru că (nu-i așa?), în afară de a șterge fundulețe, mamele mai există și ca să îi apere pe copii de aceste vieți grele pe care le duc…
