Îmi amintesc cu câtă compasiune le priveam în trecut pe toate mamele singure. Mi se păreau atât de neajutorate, încât mă mistuia un sentiment puternic de milă, care-mi rupea sufletul. Îmi imaginam cât de greu poate să fie, atât pentru ele, cât și pentru copiii lor. Îmi imaginam cum fiecare zi pentru ele e un chin. Îmi imaginam câtă suferință e în sufletul unul copil care nu-și vede părinții împreună aproape niciodată, un copil care e purtat de la unul la altul, ca și când ar fi o monedă de schimb. Îmi imaginam câte griji își poate face o mamă singură pentru ea și pentru puiul ei și nu reușeam s-o văd decât copleșită de toate prin care trece.
Niciodată n-am avut curaj să vorbesc cu vreuna din cele multe pe care soarta mi le-a scos în cale. Nu prea știam ce să le zic. Mi se părea că eu, cu familia perfectă acasă, sunt cumva din altă lume, nu credeam că putem fi pe aceeași lungime de undă. Câteodată, chiar le învinovățeam. Cum? Cum să nu rămâi lângă bărbatul cu care ai făcut un copil? Cum să pleci și să lași copilul ăla cu un handicap pe viață: lipsa unui părinte.
Dar au trecut anii și certurile din casa mea au devenit din ce în ce mai dese. Am început să obosesc de atâtea eforturi pentru păstrarea unor aparențe. Am început să trăiesc cu teama de a nu-mi marca, definitiv, copilul, care pe atunci avea 1 an și un pic.
Într-un final de decembrie rece, acum câțiva ani, împachetam sarmale și ascultam radio-ul în bucătăria apartamentului de două camere în care locuiam. Erau prezentate rezultatele unui sondaj din ăsta de final de an – nu știu câți români se declară mulțumiți, nu știu câți susțin că sunt fericiți etc. Copilul dormea liniștit în dormitor. Am împachetat toate sarmalele și nu m-am gândit decât la mine. Eu sunt fericită? Eu sunt mulțumită?
Lăsând la o parte bucuria și împlinirea pe care ți-o aduce un copil, eu nu aveam nimic altceva. Îmi încărcam bateriile de fiecare dată când îmi priveam mogâldeața. Așa am vrut să fac și acum! Am fugit spre dormitor să-l privesc cum doarme și în sufrageria dezordonată am dat peste tatăl lui care se uita la TV, cu o pungă de cipsuri pe piept, vorbind la telefon și invitând oameni la noi: „Veniți, mă, încoa’ de Revelion. Face nevastă-mea sarmale! Gătește ea tot, nu e nevoie de nimic!”o
Pe 2 ianuarie 2012 eu aveam toate bagajele făcute. Plecam din casa aia, după un revelion în care stătusem în dormitor și plânsesem lângă copil, ținându-i mâinile pe urechi ca să nu-l trezească zgomotele unei petreceri pe cinste. Am plecat! Am locuit la o prietenă, inițial. Apoi în casa altei prietene. Într-un final, am ajuns să avem cuibul nostru. Suntem numai noi doi și ne e tare bine. Relația cu tatăl e ok acum. Dar, dacă m-ar contacta cineva pentru vreun sondaj din acela, de data asta aș face și eu parte din categoria românilor care se declară mulțumiți și fericiți.
Nu îmi mai e milă de mamele singure. Acum știu că sunt mai puternice decât orice armată. Acum știu că o mamă singură are undeva, în ea, o rezervă inepuizabilă de forță și energie și nimic, dar nimic, absolut nimic pe lumea asta n-o poate învinge! Acum știu că o mamă singură nu se sperie ușor. O mamă singură știe să schimbe un bec, un întrerupător, o baterie de chiuvetă, o roată la mașină în mijlocul drumului. O mamă singură cară toate greutățile cu mâinile ei și nu spune niciodată că e obosită. O mamă singură nu se sperie de muci, de răceli, de nasuri, buze sau degete pline de sânge. O mamă singură nu se împacientează când copilul nu mănâncă bine la o masă.
O mamă singură nu uită nicio clipă esențialul. Pentru ea, tot ce nu lezează viața e insignifiant. Ce dacă nu mănâncă azi? Va mânca mâine, nu va muri din asta. Ce dacă și-a spart buza? O să treacă! Ce dacă e răcit? O să treacă și asta! O mamă singură nu-și face griji mărunte. O mamă singură are o doză de egoism calculat – ea știe că, întâi și înainte de toate, trebuie să aibă grijă de ea. Nu pentru că nu ar avea cine s-o facă, ci pentru că știe că ea e cea mai importantă și atunci când ea e bolnavă, echilibrul lor suferă grav.
O mamă singură apreciază tot ce primește de la viață și se bucură sincer de tot ceea ce are, ea nu își lasă niciodată bucuriile umbrite de necazurile nimicurile cu care, vă spun sigur, se confruntă zi de zi, clipă de clipă. O mamă singură nu se abține niciodată să plângă. Ea plânge noaptea, prin baie sau prin colțurile altor camere pentru că, pentru ea, plânsul e eliberator. Numai așa descarcă toate pietrele și pietricelele care-i îngreunează inima.
O mamă singură nu se va da niciodată înapoi de la nimic, iar asta nu înseamnă că se va arunca mereu cu capul înainte, ci că va porni mereu cu toată puterea ei, pe care nimeni (poate nici ea) n-o cunoaște, de fapt. O mamă singură nu se va sfii niciodată să spună că e singură. Credeți-mă, știu ce vă spun! Sunt una dintre ele!