În drum spre grădiniță, eu și Victor ne-am făcut un obicei: să trecem pe la covrigi. Luăm, nu luăm covrigi, noi trecem pe acolo. Ideea nu e să vedem covrigii, ci să se cațere Victor pe pervazul covrigăriei. Are geamuri de sus până (aproape) jos, astfel încât, urcat pe pervazul lat, Victor ajunge tocmai bine la tejghea. Chiar dacă nu luăm nimic, lui îi place să întrebe. Să întrebe orice, pentru că a văzut el că relația asta, de client-vânzător, se bazează pe întrebări. Numai că el n-a înțeles prea bine cum stau lucrurile. Nici eu nu m-am gândit să-i precizez că noi și numai noi suntem cei care cumpără. Noi cumpărăm de la ei și nu invers. Așa se face că Victor a vrut să-și vândă ghiozdanul ca să facă rost de bani. Își făcuse el un plan. Avea de gând să-și cumpere un avion. Cum eu i-am zis că nu prea am bani, omulețul a stat dubios de liniștit. Ulterior, am realizat că el avea oricum o soluție în mânecă. Așa se face că Victoraș s-a aplecat discret asupra tejghelei, i-a făcut vânzătoarei un semn discret să se apropie de el și i-a zis șoptit, pe un ton de bișnitar cu experiență:
– Nu vlei să cumpeli un ghiozdan? E flumos!
Pam, pam! Eu am rămas cu gura căscată, doamna a început să râdă, copilul n-a înțeles nimic. Am plecat de la covrigărie ca vai de noi. Eu cu ghiozdanul (cel nevândut) și cu geanta mea într-o mână și cu cealaltă ținând o mică bombă cu ceas, care urma să explodeze în curând. Am traversat strada și bomba bipedă a explodat pe celălalt trotuar. A început să plângă de parcă l-aș fi tăiat și i-aș fi dat sare. Ne-am așezat pe o bordură și am stat până s-au calmat apele. Am reușit, după vreo 20 de minute, să ne vedem de drum. Nu mă invidiați pentru ușurința cu care trec peste crizele copilului, numai eu știu de câte ori mi-a venit să-l smucesc și să țip la el, fix așa cum țipa mama la mine: „Termină cu circu’, că nu știu ce fac cu tine!”
În astfel de situații mama mă și bătea – „ca să știm de ce plângi!”. Îmi cârpea (cel puțin) două palme la fund, ținându-mă de păr. Dacă mi-am dorit ceva în mămicia mea, atunci a fost asta: să nu fiu ca mama!
Mama a fost o mamă care a avut grijă de mine fizic: să am ce mânca, să am unde dormi. Dar partea care mi se pare cea mai importantă pentru un om, partea aceea care ne hrănește și ne ține vii și ne dă putere să luăm viața în piept – sufletul – de sufletul meu nu s-a îngrijit.
Cel mai acut reproș la adresa stilului ei este că nu mi-a luat niciodată apărarea. N-a fost niciodată o mamă adevărată, din punctul acesta de vedere.
De-aia fac eu și treaba ei acum și sar mai ceva ca o leoaică atunci când se ia cineva de puiul meu.
Astăzi, la covrigărie, când chiar voiam să cumpărăm covrigi, Victor s-a urcat din nou pe pervaz și eu mă așezasem în spatele celor patru-cinci oameni care așteptau să le vină rândul să cumpere covrigi. O doamnă la vreo 60 de ani, genul acela de femeie în vârstă, asortată din cap până-n picioare și până-n umbrelă (avea o umbrelă în mână), tocmai își băga în poșetă covrigii cumpărați. Toată operațiunea asta se desfășura sub ochii lui Victor, care fiind pe pervaz, lângă tejghea, nu putea să se uite decât la ea. Aștepta să-mi vină mie rândul, ca să-și ceară covrigul. La un moment dat, încep să aud, destul de vag:
– Ia pleacă de aici! Hai! Valea! Ai dracului de cerșetori! M-ai văzut și ai venit repede la mine.
… și apoi din ce în ce mai tare:
– De la ora asta ieșiți la cerșit! Pleacă de aici, că nu-ți dau nimic și rup umbrela asta pe tine! Ai dracului de nesimțiti! Du-te să-ți dea maică-ta covrigi, nu veni la mine!
Doamna vorbea cu Victor.
Și stau. Și respir. Și simt cum trec secundele și îmi sună în cap ca niște tunete. Şi-mi amintesc de toate cele. Şi îmi imaginez cum îi iau umbrela aia din mână și i-o rup ei pe spate, așa cum i-ar rupe-o ea copilului meu! Și-mi amintesc de mama, de cum se comporta mama în astfel de situații – ca să dea bine la lume, mă certa pe mine. Aoleu!!! Și eu ce fac? Victor era speriat, nemișcat, în poziție de drepți, pe pervazul covrigăriei. Ok, trebuie să fac ceva. Și îmi iau fața mea calmă și îi zic doamnei:
– Doamnă, nu e cerșetor, e cu mine! Vă rog frumos să încetați și să-l lăsați în pace!
– Duceți-vă dracului!
… se întoarce și se uită la mine:
– De la tine a învățat nesimțirea! Nu ți-e rușine să vorbești cu mine?
– NU!
A plecat destul de repede, nu înainte de a avea un schimb de replici, din partea mea controlate, din partea ei fabuloase, dar bine că a plecat că, dacă mai insista puțin, ajungeam să-i predau lui Victor și bătaia, că nesimțirea e deja predată, după cum am aflat!
Am cumpărat cinci covrigi, Victor a mâncat un sfert dintr-unul și eu restul. Am venit acasă și am scris ce citiți voi acum. Și m-am liniștit!
PS: Nu sunt scandalagioaică, să știți, sunt doar mamă și cred că mamele trebuie să fie mame!
