Începusem o zi cum nu se putea mai bine. Adică dimineața foarte, foarte devreme, pe întuneric, țopăind până la bucătărie, făcându-mi o cafea cu lapte și retragându-mă în gândurile mele.
Urma să fie o zi ca toate celelalte, numai că de data asta aveam niște ghete noi și o rochie tot nouă și abia așteptam să le scot la plimbare. Ba chiar m-am apucat și m-am pregătit, cu cafeaua pe colțul mașinii de spălat, în baie. Mi-am aranjat un pic părul, mi-am pus și un strop de machiaj, așa discret, de zi. Mai luam o gură de cafea și mai schimbam melodiile din lista de pe pe telefon. La 6 și un pic eram gata, un strop de parfum și aș fi putut să ies pe ușă. Atunci s-a trezit și Victor. A deschis ochii și s-a uitat la mine, așa cum face în fiecare dimineață.
Îl pup, în treacăt, pe frunte și fug să deschid geamul de la bucătărie. Incredibil! Totul părea ud și de afară m-a pocnit un val de aer foarte rece. Scot capul pe geam ca să mă asigur. Afară plouase și era frig. Era prea frig pentru rochița mea și prea ud pentru ghetele mele.
Ei, asta e! O să mă schimb de haine! Doar n-o să-mi strice ploaia asta tot entuziasmul cu care m-am trezit, mi-am zis.
Am început să mă gândesc la alte variante de înțolit când l-am auzit pe Victor, cu o voce ca de urs, că mă strigă:
– Mamiiiiii! Vi..hnn…ooo…
Copilul abia scosese cuvintele astea. Mi-a spus, șoptit, că îl doare gâtul.
– Hai să-ți fac un ceai, i-am zis.
Am făcut ceaiul în 3-4 minute, dar Victor dormea profund când m-am dus să i-l duc. M-am schimbat de rochie și de ghete. Am sărit în niște jeanși și am început să caut haine pentru copil.
Atunci am auzit un țțțțțșșșșșșșttttt de la baie. Am alergat într-un suflet, deși am alergat degeaba. Am asistat la un spectacol de apă și lumini. Lumina mergea ca instalația din pomul de Crăciun, iar asta făcea ca stropii de apă care țâșneau din țeava spartă să se tranforme în mici mingiuțe de lumină care dansau jucăuș prin mai toată baia.
Am oprit apa de tot, baie și bucătărie, și am aruncat, la întâmplare tot felul de chestii pe jos. Mopul era depășit de ce era acolo. Am strâns cât de cât apa cu un prosop și am deschis geamul de baie. Atunci am constatat că afară ploua torențial. Dar torențial, nene! La naiba!
Calmează-te, respiră, nu e un capăt de țară. Important e că noi suntem bine! mi-am zis în gând.
Asta îmi zic mereu, în zilele proaste. Am impresia că, de multe ori, uit esențialul și mă las copleșită de tot felul de lucruri mărunte. Mă simt de multe ori de parcă aș lua-o la goană, din dorința de la a le face pe toate și intru, parcă, în viteza unui carusel din care nu mai văd nimic în jur. Și atunci mă opresc și îmi spun mie care sunt, de fapt, lucrurile care contează cu adevărat. Un fel de „noi să fim sănătoși!”
Sun la niște instalatori, îmi caut umbrela, îi caut copilului hainele de ploaie și când merg să-l trezesc, îl descopăr ud fleașcă, de parcă apa de baie țâșnise până în pat. Victor avea febră și nu se putea ridica din pat. În durea capul și ochii și gâtul și abia dacă mai reușea să scoată câteva sunete.
La naiba cu tot!
L-am schimbat de haine, i-am dat ceva pentru febră și l-am anunțat că mergem la doctor. Între timp, au apărut instalatorii. I-am poftit în casă, le-am arătat „lucrarea” și am plecat. I-am anunțat că vin cât pot de repede înapoi.
Cum, în orice zi ploioasă, traficul din București paralizează, am făcut un secol până spital. El plângea că nu se simte bine, eu mai aveam un pic și plângeam pentru că el nu se simte bine, pentru că nu puteam să zbor, pentru că ploua, pentru că instalatorii mă sunau și îmi puneau tot felul de întrebări care mă depășeau…
Am ajuns la doctor, am intrat, am ajuns și acasă, am revăzut dezastrul din casă, mai nimic nu se rezolvase, copilul zăcea în pat, trebuia să merg la farmacie, să fac și o supă cremă, să vorbesc cu intalatorii pentru a doua zi, să, să, să, multe „să”…
Și atunci mi-am văzut ghetele noi și am rememorat toată ziua aia groaznică. Și, înainte să ies pe ușă, am început să plâng. Și m-am pus pe fotoliu și am plâns. Și am plâns. Și am plâns. Am plâns până n-am mai avut lacrimi. Am plâns și am strâns din pumni și realizam că nimic, dar nimic pe lumea asta, nu e mai bun ca plânsul. Și am plâns până când mi-am dat seama că totul se rezolvă, că nu e un capăt de țară, că e bine că suntem, totuși, bine. Sau măcar o să fim.
Dar am plâns… Și acum, după câteva zile, suntem bine.
Chiar dacă abia acum am aflat că e vineri și nu miercuri, așa cum credeam eu.
