Nu știu cum va fi mai târziu… Nu știu ce voi face când va avea primul examen, când dacă va pleca la liceu sau la facultate, când își va face o familie, dar tot ce pot să spun în acest moment e că prima zi de grădiniță îmi sugrumă sufletul de emoție.
Azi, până în momentul în care am ieșit pe ușă nu m-am gândit nicio secundă la ce simt. Eram prea concentrată să le fac pe toate: să-i pun lui la îndemână tot ce-i trebuie în ghiozdănel, să mă îmbrac, să mă opresc să iau flori (nu știam nici ce flori să iau), să am grijă să termine Victor de mâncat, să se îmbrace la timp, să-și facă ghiozdănelul și tot așa. Cred că, de fapt, încercam să mă mențin ocupată că să nu mă cuprindă avalanșa de emoții care m-a doborât, oricum, când am ajuns la grădiniță.
Stăm la cinci minute distanță de grădiniță. Azi am făcut ceva mai mult pentru că, fiind prima zi, Victor a avut foarte multe bagaje: prăjituri, acuarele, cărți, baloane. În plus, ne-am oprit să luăm flori, am stat o groază până s-a decis Victor ce flori vrea să-i dea educatoarei. Îmi venea să mă pup și să mă felicit pentru ideea de a-i pasa lui responsabilitatea asta. Mă pricep la multe pe lumea asta, dar mai puțin la ales flori și la montat neoane.
Victor a ales, în cele din urmă, un ghiveci cu violete. Am plecat spre grădiniță cu floarea într-o mână, cu copilul de cealaltă:
– Te log să mă ții de mână, mami!
– Te țin, te țin!
– Ține-mă stlâns, stlâns, că dup-aia o să stau la gădiniță fălă tine!
E clar, mi-am zis, va dura un secol până voi reuși să plec de la grădiniță. Mă pregătisem să întârzii la birou, să stau cu el în brațe mult, să îl ascult cum plânge, să-l asigur în repetate rânduri că îl iubesc, că voi veni repede să-l iau și multe, multe altele, poate știți și voi cum e.
Când am ajuns la grădiniță, urcam scările și inima mea se făcea din ce în ce mai mică. El nu zicea nimic. Tăceam și eu. Aș fi putut să sparg liniștea și să fac o glumă, dar am vrut să păstrez momentul așa cum era… de parcă am fi intrat amândoi într-o transă.
Am ajuns în fața sălii de clasă și ne pregăteam. El se schimba și eu… cum să vă spun… știți momentul acela când întri în apă și e rece, dar, până la urmă, te afunzi cu totul și începi să înoți? Așa eram eu. Mă scufundasem și mă pregăteam să dau din mâini și din picioare. N-am mai apucat să înot pentru că băiatul meu și-a luat frumușel ghiozdănelul, m-a luat în brațe, m-a pupat, mi-a spus că mă iubește și m-a trimis la birou. M-a asigurat că el va sta cu prietenii lui și mă va aștepta acolo.
Am înțepenit! Mi s-a dus inima în gât! Nu puteam nici măcar să înghit în sec! S-a întors și a plecat fără să se mai uite înapoi. M-am uitat după el… parcă și acum îl văd!
Am plecat și eu. Am mers pe jos spre birou. Parcă mai ieri mă plimbam cu el bebeluș peste tot, când agățat de mine, când în cărucior…
Mi-a rămas în minte el plecând de lângă mine, sărutul de „la revedere”, mersul lui privit de la spate.
I-am supravegheat mersul de la primul pas, dar niciodată pașii lui priviți din spate n-au lăsat un gol așa cum au lăsat azi.
Nu m-a pregătit nimeni pentru asta. Astăzi mi-am dat seama că, de fapt, copiii se maturizează înaintea mamelor și, în plus, am realizat că, din punctul acesta de vedere, eu nu cred mă voi maturiza vreodată!
Cu drag,
O mamă cu anxietate de separare
