Noi nu facem drumuri lungi cu mașina decât în vacanțe. Spre grădiniță mergem pe jos, iar când ieșim în oraș luăm mașina numai atunci când e prea complicat de ajuns la destinație prin alte mijloace.
Primul drum lung cu Victor în mașină a fost acum aproape 2 ani, când am mers București-Cluj și mi-am blestemat zilele. Victor s-a plictisit îngrozitor și mă tot ruga să oprim. De fiecare dată când opream, el își adune pietre și pietricele și le lua cu el în mașină. Îl țineau puțin ocupat, câțiva kilometri, dar nu foarte mult, după care o lua de la capăt implorându-mă să opresc. După lungi discuții, după ce eu m-am resemnat în fața realității – era clar că nu aveam nicio șansă să ajungem la ora estimată, mă rog, nici măcar în ziua aia, lucrurile au devenit amuzante. Atât de amuzante, încât abia mai reușeam să conduc de râs. Victor a descoperit cuvintele magice care fac ca mașina să se oprească instantaneu: „Fac pipi!”
Îmi tot ceruse să mai opresc puțin și eu îi tot spuneam că nu am unde să parchez, dar îi ziceam că mă uit în stânga și în dreapta după un loc de parcare. Ei bine, la un moment dat, l-am auzit, din spate:
– Mamiiii, fac pipiiii!
În secunda aia, am frânat și am tras pe dreapta. Știam că el anunță chiar cu 30 de secunde înainte de faptă.
Atât mi-a fost! A început lungul șir al „fac pipi”-urilor. Din 5 în 5 minute, Victor mă anunța „lolemn” (nu putea să zică „solemn”) că face pipi. L-am ignorat, tocmai făcuse. Dar de fiecare dată când eu mă convingeam că nu are cum să facă pipi, îmi puneam întrebarea: „Dar dacă, totuși, face?”
Am ținut-o tot așa și am ajuns să opresc pe te miri unde și să adunăm frunze, pietre, bețe, corcodușe, să alerg după fluturi și să asist la un pipi imaginar al copilului.
Stresul meu a început să apară în momentul în care soarele se pregătea să apună și mai aveam vreo 200 de km pe care noi, după cum se observă, îi făceam cu viteza melcului rănit. Trebuia să mergem mai repede sau să găsim cazare pe undeva. L-am convins pe Victor să urcăm în mașină și să plecăm. Am luat o gărgăriță într-o cutie de tic-tac, după ce ea mi-a spus mie la ureche că vrea să ajungă urgent la Cluj.
N-am apucat să trec în viteza a doua, că l-am și auzit pe Victor că face pipi.
– Victor, sufletul meu, iubitu’ lu’ mama, dragostea mea, oprim mai încolo!
Până să termin eu de zis, l-am auzit din nou:
– Țai linicită, mami, am făcut!
Lupul la oi!… De data asta, chiar făcea! A făcut în scaunul de mașină! Am oprit, am scos scaunul, am sters husa, am încercat s-o întorc pe dos, dar am sfârșit prin a pune niște tricouri de-ale mele peste locul ud, tot ca să mai facem progrese cu drumul. Am ajuns la Cluj seara, târziu, cu chiu, cu vai, cu o gărgărită moartă (varianta oficială a sunat altfel: „E seară și s-a culcat!” – am lăsat-o pe o bancă, pe trotuar, să aibă o surpriză când se trezește).
Acum o săptămână am avut de făcut 370 de km cu Victor la bord. Eram pregătită să fac două zile pe drum. Îl pusesem în temă cu 15 zile înainte că avem un drum lung de făcut. Îmi luasem tot felul de CD-uri cu tot felul cântecele. Setasem radioul pe Itsy Bitsy, cumpărasem și câteva jucărioare noi, citisem despre vulcani, nori, atmosferă, planete. Dar ce să vezi? M-am plictisit îngrozitor pe drum. Am mâncat gumă ca să fac mișcare. Victor s-a culcat imediat ce a urcat în mașină și a dormit până la destinație. S-a trezit când am parcat în fața hotelului.
– Mami, ce facem aici?
– Am ajuns!
– Cum, mami, așa repede? Cum ai făcut așa ceva?
– …
– Mami, tu știi să faci magie!
Când am intrat în hotel, la recepție am fost întâmpinați cu „Bine ați venit!”
– Bine v-am găsit, am răspuns eu.
– Am venit prin magie, a completat Victor.
„Ești cea mai magică mamă!” mi-a zis Victor înainte de culcare.
