Era trecut binișor de miezul nopții și-mi sărbătoream libertatea (ieșisem la masă cu prietenii) la una din multele terase din Centrul Vechi al Bucureștiului. Era o ieșire organizată și stabilită mai ceva ca o nuntă. Ne-am ocupat intens cu mult timp înainte. Am observat și că, de la o vârstă, e foarte greu să te mai întâlnești cu oamenii tăi. Pe măsură ce îmbătrânim, parcă devenim și extrem de ocupați.
Nu vă imaginați că am avut cine știe ce de făcut și de-asta ne-am apucat să organizăm din timp.
Nici vorbă! Și vorba vine că ”ne-am apucat din timp”… A ajuns să pară ”din timp” pentru că din momentul în care am decis să ne vedem și până am ajuns să găsim o seară în care să putem cu toții, eh, ei bine… ne-a luat câteva luni.
Și uite cum mă iau cu vorba ca ăi bătrâni și mă îndepărtez groaznic de ceea ce aveam de spus. Să revenim. Deci! Revenim la masa noastră, din Centrul Vechi și la momentul în care a apărut Andrei.
Mi se pare amuzant că vreau să vi-l descriu acum și singurul lucru cu care pot începe este că avea un dinte spart între niște dinți drepți și frumoși și un zâmbet care ți se lipea de inimă. Dar eu zic că era de la spărtura aia mică dintr-un incisiv, care îi dădea un aer aparte. Bine, avea și niște ochi frumoși și vârtej în frunte, exact ca fii-miu – lins de vițel cum se zice pe la țară. Eh, dar toate astea îl făceau așa drăguț, că eu am rămas cu ochii la el imediat ce l-am văzut. Venise la masa noastră să ne vândă ceva și nu știu cum, dar de mine s-a lipit instantaneu.
Am făcut cunoștință și am început să vorbim
Au trecut două zile de la unica noastră întâlnire și încă nu am depășit momentul. Și nu îmi iese deloc din minte ultima lui replică, rostită cu tristețe, ca răspuns remarca mea ”Ești foarte deștept, să știi!”. El s-a blocat un pic, a picat pe gânduri și m-a întrebat: ”Nu-i așa? Așa e, nu?”.
– Chiar așa e, Andrei! Chiar așa!
La care el a dat din cap și a adăugat cu o voce tristă care mi-a rupt inima:
– Știam eu…
Andrei are 12 ani și în weekenduri vinde flori pe la mese în Centrul Vechi
Andrei vine cu mama lui ”la muncă”, dar ea păstrează distanța și îi cară marfa. La mese numai el vine. Andrei e un copil vesel, căruia îi place școala. Mi-a povestit încântat de rezultatele de la evaluare atunci când l-am întrebat. Mi-a zis că a făcut cam de 9, așa i-a zis doamna.
– Dar de unde știi tu de evaluarea mea? De unde știi atâtea lucruri?
Mama lui nu s-a dus la școală să i se comunice rezultatele. Andrei mai are 5 frați. Unii sunt plecați în Anglia, nici el nu știe exact care și ce și cum, iar cel mai mic are 4 ani. Andrei locuiește în Ferentari și își procură marfa de la piața de flori din Rahova. Dă 5 lei pe un fir de trandafir și îl vinde cu 15 sau cu 10 sau… nici nu mai știa cu cât să mi-l dea. Am cumpărat 3 trandafiri și l-am întrebat când a primit ultima dată un cadou. Nu-și mai amintea. I-am zis că nici eu nu am un cadou pentru el, dar îi dau doar flori. L-am confuzat. Mi-a zis că e fericit.
Ne-am făcut poze împreună, l-am lăsat să-mi pună coarne, ne-am măscărit în selfiuri și ne-am luat în brațe. Mi-a zis că are 99 de lei în buzunar și că niciodată n-a avut atâția bani la el. I-am mai dat un leu, să fie 100 și i-am zis că atunci când va ajunge el mare, să își amintească de seara asta – de prima sută de lei din viața lui.
Andrei a stat mult cu noi la masă și mama lui îl aștepta la vreo 10 metri distanță, cu flori în brațe.
Nu mi-a spus că e cu mama lui atunci când l-am întrebat cine e acolo
Abia când i-am zis eu că îl așteaptă mama lui, m-a întrebat din nou:
– Dar de unde ai știut că e mama mea?
– După flori! Aveți flori la fel și ea s-a uitat la tine tot timpul. Am văzut-o eu! Stă acolo și are grijă de tine.
… chiar dacă ceea ce făcea ea era departe de ”grija pentru copil” pe care o cunoaștem noi, cei mulți. După judecata noastră, Andrei ar fi trebuit să fie în pat la ora aia, dormind și visând. Dar nu gândim cu toții la fel și nici nu putem oferi aceleași lucruri copiilor. Poate că ceea ce face mama lui Andrei este cel mai bun lucru pe care îl poate face pentru el. Nu avem de unde să știm și nici nu vreau să mă urc pe lădiță și să judec din pantofii mei de mamă care își trimite copilul devreme la culcare în fiecare seară.
Mi-a zis că îi place mai mult școala
Preferă să stea la școală, în loc să stea acasă, așa cum preferă să vină în Centrul Vechi cu flori.
– Să te duci la școală! Dacă îți place, să nu te oprești. Să te duci!
– Nu-i așa? Trebuie să mă duc… Știu…
– Da, așa e.
– Felicitări pentru rezultatele de la evaluare, ai făcut bine. Ai greșit foarte puțin dacă zici că ai făcut cam de 9.
– Da, știu unde am greșit. N-am fost atent, că știam!
– Știu că știai! Ești foarte deștept, să știi.
– Nu-i așa? Așa e, nu? m-a întrebat.
– Chiar așa e, Andrei! Chiar așa!
Iar el a dat din cap:
– Știam eu…
Știa și el că e deștept… dar ajunsese să nu mai creadă asta.
– Să nu crezi niciodată altceva!
Andrei și-a luat, brusc, rămas bun de la mine și a fugit fără să apuc eu să mai zic ceva. L-am urmărit alergând ștrengărește, cu trandafirii pe deasupra capului, fredonând pe o melodie ca de stadion: ”Am 100 de leeeei! Sunt fericiiiit!”, dar eu știu că fericirea lui venea și din faptul că e deștept.
Citește și ”Eu n-am furiș. Dialoguri Marioneze”. Detalii AICI.
