E trecut de ora 22, sunt epuizată din toate punctele de vedere și încerc să-mi găsesc resurse pentru ce îmi imaginez că va urma. Mi-au înghețat mâinile pe volan și îmi tremură tot corpul, dar nu mi-e frig. ”Să nu intru în pasaj! Să nu intru în pasaj! Să nu intru în pasaj!” îmi tot spun pe Mihai Bravu. Trebuie să fac dreapta pe Secuilor și să ajung la Budimex.
Mă uit la copil. E cu ochii deschiși, triști și cu fața schingiuită.
Îl întreb cum mai e, dar sar imediat să-i zic să nu-mi răspundă. Doar dă din cap. Îl doare capul, gâtul, nu mai are voce, e febril și a vomit cu sânge. Cu mult sânge. Nu-mi mai răspunde…
Ca niciodată, în fața spitalului sunt aproape toate locurile de parcare goale. Parchez chiar lângă poartă și, judecând în pripă, mi-am imaginat că e o zi în care sala aceea de așteptare e aproape goală. Intrăm și avem amândoi un șoc. Era mai plină ca oricând. Era plină până la refuz. De două ori am mai mers la Urgență la Budimex: când copilul a căzut în cap și când și-a rupt nasul și-i cursese sângele până-n bocanci.
Niciodată nu am văzut încăperea aia atât de plină.
Nici nu-mi imaginam că pot intra atâția oameni în ea. Și copii! Acum era ceva ce cu greu mi-aș fi putut imagina. Unul plângea, altul se mârâia, unul urla, altul țipa, altul râdea, altul striga și mai erau câțiva care se pierdeau alergând printre adulți, jucându-se.
– Arde-v-ar focu` să vă ardă de nenorociți! La pușcărieee! La pușcărie cu voi și cu copiii voștri! Nenorociților! Jegoșilor! Păi, `ar mama voastră a dracu, adică eu vin cu copilu` la voi și-i spargeți ficatu` de medicamente și copilu` tot nu e bine! Huooo! În chin și cancer să muriți și voi și copiii voștri!
Reușesc să identific de unde vin ”urările”.
O mămică tânără, frumușică foc, cu părul negru, lung și buclat, cu cercei rotunzi și mari care-i ajung spre umeri, sprâncene arcuite și perfecte și ochi negri cu gene lungi și întoarse își expunea bogăția vocabularului. Presupunând faptul că avea o zi proastă, pot să vă spun că mie nici în zilele bune nu-mi stă nici părul și nici machiajul atât de bine.
Reușim cu greu să ne facem loc prin mulțime să ne înregistrăm.
Facem fișa și revenim în spațiul aglomerat de așteptare. Copilul stă rezemat de mine, eu rezemată de el. Ne ținem în brațe și ne legănăm de pe un picior pe altul ca doi copaci înfrățiți. Ne auzim numele imediat și suntem preluați.
– Dar de ce mai stați, doamnă, aici? Dați-i dracu` și plecați acasă! aud în timp ce ne făceam loc să intrăm la medic.
– Păi că dracu să-l ia, nu vrea nebunu ăsta de bărbatu-mio. El a rămas cu fata la prăpădiții acolo înăuntru!
– Arde-i-ar focu` de nenorociți!
Asta e replica pe care intrăm la medic. Medicul se uită la noi înclinând din cap, eu las privirea în pământ. Aproape că-mi venea să-mi cer scuze…
Până să se închidă ușa în spatele nostru, a început altă gâlceavă: ”Ia uite, ăia au venit acu` și au și intrat! Noi stăm aici cu copiii mici. Copilu` meu are temperatură de două zile! Suntem aici de patru ore și nu ne bagă nimeni în seamă!”.
Nu zic nimic și încercăm, cu toții, să ne vedem de ale noastre. Suntem trimiși pentru investigații la ORL. Ieșim iar în aglomerație să plecăm spre secție.
– Ceee? Ăștia au venit acu`! Noi stăm aici de patru ore și nu se uită nimeni la noi! Să ne spuneți și nouă cum se intră aici! Spitalu` lu Papură-Vodă! Tot pe pile, normal că tot pe pile! Că nu vă mai satură Dumnezeu! Murim cu zile! Numai la noi se poate așa ceva.
Și apoi aud cum se duce vorba că noi ”ne-am băgat în față”.
Un medic iese să explice, în urma noastră, pe ce principii sunt preluați pacienții și, deși e destul de clar, nimeni nu pare să înțeleagă.
– Dar eu am venit cu Salvarea și am copil mic!
– Da` și noi avem copii mici!
– Al meu are temperatură de două zile!
– Și al meu vomită!
Ne îndepărtăm pe culoarul lung și aud vocea medicului
– Doamnă, dacă ați venit cu Salvarea nu înseamnă că sunteți urgență! și toată lumea sărind ca arsă că așa ceva numai în România se poate, că dacă nici Salvarea nu mai e urgență, atunci suntem pierduți, vom muri de vii, cum ar veni.
Ajungem la ORL, unde e liniște și un medic obosit de toți pacienții.
Îl admir pentru răbdarea cu care ne-a tratat și modul absolut ireproșabil în care a vorbit cu copilul și a încercat să înțeleagă ce se întâmplă. I-a explicat în detaliu toate procedurile și totul a decurs infinit mai bine decât mă așteptam.
Când completa fișa, cu noi așteptând lânga masa lui, mi-au căzut ochii pe hârtia pe care avea liniuțe tăiate, ca un soldat care își face AMR-uri. Avea un ”1” încercuit și grupuri de câte 5 liniuțe, verticale, paralele, tăiate pe orizontală. Mă vede că mă uit și îmi arată:
– Sunt pacienții din seara asta! Din 25, numai unul a fost urgență adevărată! Așa e mereu!
Sună telefonul și nu continuăm discuția. Răspunde asistenta, în timp ce medicul făcea semne că n-ar fi acolo:
– Domnu` doctor, e o doamnă, i-a făcut centrala legătura, zice că a fost aici mai devreme și i-ați dat o rețetă și nu înțelege ce scrie pe ea și nu știe ce să ceară la farmacie.
Medicul se duce la telefon și descifrează cazul:
– Căldură local, scrie acolo, doamnă! Căldură local!
Trântește telefonul: ”Nu are la farmacie!” și revine. Îmi explică încă o dată ce crede că ar fi, îmi spune ce avem de făcut plecăm.
Plecăm de la ORL înapoi.
Găsim sala de așteptare un pic mai goală de oameni, dar plină cu și mai multă ură.
– Și acu ce facem? Plecăm acasă? Mergem acasă, ce p**a mea să facem! Am stat patru ore pentru un roșu în gât! Să nu-ți vină să-i iei la bătaie?
Ca și când acolo se stătea la coadă la boli grave și ei prinseseră un amărât de roșu în gât.
Omul își adună soacra, soția, copilul, căruciorul și pleacă vociferând.
Cu fiecare caz care pleacă, sala se eliberează semnificativ.
E seara în care aveam să constat că la urgentă se vine, de fapt, cu cât mai mulți aliați. De-asta nu era loc. Am numărat, dintr-o singură privire, vreo 4 familii întregi venite. Pot înțelege ambii părinți, dar găștile complete cu bunici cu tot, frați/surori/mătuși chiar nu le pot pricepe. Care e scopul? De ce?
Deschidem ușa să intrăm înapoi la medic și dăm peste un alt complet de mamă, tată, bunică și copil, în care tatăl este extrem de nervos.
– Băga-mi-aș **la în voi!!! Păi copilu` meu e bolnav și tu îi zici să bea apă? F***-vă-n gură! Mamăăă, ce m-am enervat! Hai acasă! Gata! Hai acasă! Am zis!
Și mama către bunică:
– Vezi? Știam io de ce n-am vrut la doctor, așa face mereu. Îi sar dracii.
– Păi îmi sar! Cum să-mi zică să dau apă la copil? Ce vrei să fac io dacă copilu` nu vrea să facă? Ăsta e răspuns? Să bea apă?
Copilul era suspectat de infecție urinară și nu voia să facă pipi, nu aveau cum să-i pună diagnosticul fără analiză. Au ieșit, au încercat să plece, s-au întors. Tatăl tot nervos, dar silențios. Era pe vibrații, cum ar veni, că i se citeau nervii în fiecare pas, gest, respirație.
Se ceartă ei între ei, ei cu medicii sau ei cu copilul în ușă. Din sală de aude un copil plângând de-ți rupe sufletul: ”Vlau la naniiiii! Vlau la naniiiii!” În jurul lui par să se mai certe niște adulți. Stau demult acolo și copilul pare să aibă o singură urgență: oboseala.
– Da` mai ia-l și tu dă pă mine că mi-a rupt spatele! Nu mai pot nici io să să stau cu el și nu-l mai suport urlând.
Copilul nu vla la tati, tati țipă tale la mami să tacă din gulă că nu ștu ce face și să plimbe copilul în blațe ca să-l potolească!
– Ce? Acu vrei să plecăm acasă că-i e somn? Am stat până acu degeaba? Lasă că doarme dup-aia! strigă tatăl, sprijinând un perete către mama care făcea cercuri cu el în brațe și bunica încărcată de bagaje ca măgarul care merge pe lângă turma de oi.
Nouă ni se spune că ar trebui să rămânem în spital, dar aleg să merg pe mâna medicului ORL-ist și pe a copilului (care îmi spusese că vrea să ajungă la în pat, să mă ia în brațe și să doarmă). Urmează să-l țin sub observație în următoarele zile și să revenim în caz că se schimbă ceva.
Ne întoarcem în sala un pic mai goală de oameni, dar plină de plânsetele copiilor obosiți.
Plecăm spre casă.
E spre miezul nopții și aerul rece de toamnă de afară ne trezește parcă la realitate. Din curtea spitalului, ne uităm amândoi spre ferestrele sălii.
– Ce e cu oamenii ăștia, mami? De ce sunt așa?
Și-l iau de mână și îl trag spre mașină.
– Au copiii bolnavi și au așteptat prea mult să intre la medic… Copiii lor nu se simt bine și… A ieșit așa, s-au enervat…
Copilul nu mai zice nimic. Conduc încet în drumul spre casă și mă gândesc la întrebarea copilului. Îmi răsună în minte toate înjurăturile, toate blestemele și-mi trec prin fața ochilor toți oamenii pe care i-am remarcat în seara asta. Oricât de bolnav ar fi sistemul, nici cu noi nu mi-e frică, sincer.
Ajungem, parchez și îi spun că trebuie să coborâm din mașină. Mi se răspunde cu o întrebare:
– Mami, și dacă copiii lor nu se simt bine, ei de ce vor să-i facă să se simtă și mai rău?
La asta nu mă gândisem. Și nici nu se gândește nimeni…
Citește și ”Eu n-am furiș. Dialoguri Marioneze”.
